Interviuri cu foști reporteri ai ziarului Scânteia – astăzi Victor Vântu

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005. Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Ați fost nu numai reporter, ci și şef al secţiei de „Anchete, Reportaje şi Opinii” – „Scînteia”. La ce alte publicaţii aţi mai lucrat în perioada comunistă?

Nu a existat publicaţie la care să nu scriu. Am mai lucrat la „Contemporanul” condus pe vremea aceea de George Ivaşcu, cu George Călinescu şi cu Alexandru Piru, – om democrat, un ziarist foarte, foarte bun, a făcut şi el canal; a avut de suferit că a avut limba prea liberă (apoi l-au reabilitat). „Contemporanul” era o revistă de prestigiu, unde era un mediu plăcut, erau scriitori, filosofi. În 1961 m-a cerut „Scînteia”. Iniţial nu am vrut să merg, însă Sorin Toma – redactor la „Scînteia” – tip demascator – m-a convins: „Ascultă, partidul are mai multe guri de foc, dar „Scînteia” e marele tun al partidului!” Şi vreau să mai spun că în toată presa s-a mers pe teoria suveranităţii limitate, mai ales între anii 1970- 1980.

Ce tipuri de reportaj aţi scris?

Cam toată gama publicistică. Am scris şi o carte în care am adunat reportaje scrise în perioada 1970 – 1980, şi care se intitulează „Ce lăsăm în urma noastră”. Reportajul era de două feluri: reportajul informativ, cu cât mai multă informaţie, care, datorită interdicţiilor dinainte, după 1990 a căpătat o dezvoltare foarte mare, şi reportajul ca factor emoţional (de atmosferă), care îmbina informaţia cu emoţia, (acesta este reportajul de mare calitate, mare calibru), iar emoţia te duce în zone psihologice, în zone ce ţin de literatură. Cei mai mari reporteri care au existat au fost aceia care au ştiut să îmbine cele două elemente. În opera lui Geo Bogza sunt pagini de atmosferă, de înaltă emoţie artistică. Acum, culoarea a dispărut.

Care erau temele cele mai îndrăgite?

Temele umane. Destinele oamenilor, oameni care şi-au schimbat meserii, cu performanţe industriale, culturale. Paleta era foarte largă şi noi aveam aici, la „Scînteia”, o secţie foarte bună, „Anchete, Reportaje, Opinii”, care în ultimii ani s-a desfiinţat. Asta era o secţie în care se discuta mult mai liber, normal, fără sloganuri tovărăşeşti. Normalitatea asta nu era prizată în ansamblul redacţiei. Era o discrepanţă uriaşă între viaţa asta de guru pe care o aveam noi şi viaţa generală de redacţie pe care personajele din prima categorie dădeau tonul. Deci, de obicei orice încercare de a pune nişte probleme profesionale erau primite rău, ori anulate. Pe lângă alte secţii, cum ar cele de cultură, de politică, secţia noastră, „A.R.O.”, era ceva frivol, ceva ieşit din titulatură. Noi, pe de o parte, făceam anchetele sociale, cum ar fi astăzi reportajul social de caz, cu probleme de moralitate, ţinteau puncte dureroase. Dacă erau oameni care erau prea bătrâni şi erau aruncaţi în stradă, venea ziarul, care avea mai multă autoritate decât are acuma şi îl repunea în drepturi. Tematica era foarte atent selecţionată. Prin aceste anchete, şi de la „România Liberă”, şi la „Scînteia”, se făcea o dreptate punctuală. Iar pe de altă parte erau reportajele trandafirii, definite ca fiind relatare de la faţa locului, sau, printr-o mai veche definiţie sadoveniană, „Oameni şi locuri”.

 

Care erau temele de la reportaj mai puţin plăcute?

Erau cele care trebuiau să demonstreze o anumită teză. Venea H de la partid şi spunea că ţăranii care trebuie să facă nu ştiu ce şi trebuia să te duci şi să găseşti nişte oameni şi să-i întrebi cât de mulţumiţi sunt ei de această măsură, care de fapt era ori strâmbă, ori prost percepută. Adică ce nu-mi făcea plăcere era tot ce ieşea din tiparul vieţii, tot ce trebuia demonstrat. Au fost perioade în care reportajele erau suspectate de realism. Unii care conduceau şi nu înţelegeau cum trebuie făcut reportajul, vroiau, în ultima perioadă de timp, ca în reportaje să se introducă paragrafe de articole, să fie şi informativ. Spre exemplu: s-a construit staţia de metrou Grozăveşti. Ei, şi trebuia să se scrie şi că asta s-a realizat „sub înalta îndrumare a iubitului nostru conducător…, şi împlinirea faţă de oameni….” Şi preamărirea trebuia inclusă. În anii 1970 mai puţin, după 1980 din ce în ce mai mult. Noi credeam atunci în ideea de elan constructiv, căci totuşi oamenii au făcut, au inventat, au construit, nu era totul o tabula rasa. Asemenea oameni pe care îi vedeai, impuneau respect. Omul era măsura absolutului. A urmat cea mai crâncenă perioadă, care nu era nici reportaj, nici anchetă, ci devenise un fel de sondaj de opinii. De pildă: „Cu ce învăţăminte aţi plecat de la Congresul cutare?” sau „Cum vedeţi dezvoltarea societăţii?” Erau de fapt, nişte declaraţii puse cap la cap, cele mai multe erau declaraţii inventate, falsificate, de preamărire a partidului, dar în special a lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu. Practic, concretul dispărea din ele.

Ce era interzis de spus în reportaje?

Ce ieşea din dogmă, din tipare. Erau liste întregi pe care le ştiau conducătorii. Intervenea aici şi autocenzura. Ştiai că nu ai voie să scrii despre dragoste, ci numai despre dragostea dintre mamă şi fiică, nu despre Eros, erotică. Să eviţi cuvântul „cimitir”, – că pe tovarăşul îl deranjează -, să eviţi cuvântul „cruce”, să eviţi să lauzi prea mult o femeie, – că naşte invidia tovarăşei. Adică lumea ştia că erau nişte tabuuri. Erau tabuuri de tematică, un întreg vocabular de cuvinte care nu plăceau, fără neologisme, împrumuturile astea străine… Exista o grilă, pe care se punea foarte răspicat accentul.

Câţi reporteri scriau la un reportaj?

De obicei era o chestie individuală. Dar când erau sondaje de opinie se făceau cu echipa de reporteri, şi bineînţeles, şi cu echipa de corespondenţi judeţeni. Şi ziceai: „Uite, mie îmi trebuie o şefă de fermă avicolă”; „Mie să-mi dai un inginer de la cadastru”, „Mie să-mi dai un şef de alimentară.” „Şi ăla să zică cutare” – exact în termenii ăştia se vorbea -. Deci, se cereau., căci dacă venea hotărârea cutare, ea avea diverse comandamente cu ce să facem. Astea trebuiau să se reflecte, să se vadă că populaţia moare de dorinţa de a da viaţă cerinţelor partidului şi atunci, fiecare îşi lua câte o chestie de asta. O mamă va spune: „Vai, eu am trei copii şi visul vieţii mele e să am cinci – cu toate că nici măcar pe aceia nu avea cu ce să-i crească – sau altul vrea să facă o hidrocentrală, dar el, în schimb, vroia să se întoarcă acasă la părinţi, că i-a ajuns cât a stat pe şantier. Erau practic nişte opinii de ilustrare. Şi se dădea, după cum spuneam, o continuă luptă între dogmă şi talent. Printre ele se strecurau uneori şi elemente de viaţă, măcar să te simtă cititorul că eşti alături de el, că îi înţelegi problemele…

Cum se făcea predocumentarea?

Era una de ansamblu. Tot ce faci, tot ce vezi, tot ce citeşti, ziaristul trebuie să fie într-o continuă predocumentare. Dar pentru anumite teme, dacă aveai de pildă, de scris despre construcţia unei hidrocentrale, mergeam şi mă documentam foarte serios pe partea tehnică, pe partea materială, să mă înţeleg cu oamenii de acolo.

 

Unde scriaţi reportajul?

Eu preferam să scriu în linişte, acasă, pe lângă un dicţionar, spre deosebire de Paul Anghel, care stătea şi „croşeta” în redacţie – pe el nu-l deranja zgomotul, chiar dacă stătea într-o cameră de redacţie. Dar uneori plecam cu anumite părţi chiar de pe teren. Unii, din categoria celor „specializaţi”, mergeau pe teren, se documentau bine – bine pe teren, dar pe urmă aveau nevoie ca cineva să le facă materialul. „Despre ce vrei să scrii?” îl întreba cineva, şeful lui de secţie, sau redactorul. „Păi despre asta.” „Păi, mie să-mi spui unde ai fost, ce-ai văzut, cum a fost….”, îl scutura bine pe ăsta de informaţii, de elemente, şi apoi îi spunea „Faci aşa, începi cu chestia aia, cu întâlnirea dintre ăia doi, apoi vii şi dai cifrele statistice pe ultimul an. Practic îi construia reportajul. Pare foarte ciudat. Dar erau aducători de ştiri, de elemente. Era facerea articolului şi refacerea articolului.

Care era regimul ilustraţiilor?

Eram câţiva care mai făceam şi poze, nu numai pozne…Dar în general, munca de reporter şi fotograf – fotoreporter – era foarte bine despărţită. Întâi era reporterul, apoi venea şi fotograful care ilustra respectivul text. Existau tabuuri şi pentru fotoreporteri. Adică nu mergeai să fotografiezi o hidrocentrală, sau un şantier măreţ şi să vezi un ţigan cu căruţa în fundal. Nu aveau voie să apară biserici spre exemplu, fără cruci în fundal… Nu era obligaţia reporterului sau a redactorului de a avea ilustraţii în reportaj. De obicei, dacă veneai cu fotografii, apărea ceva care nu convenea şi din cauza asta nu erau prea numeroase. Problema retuşului de fotografii a fost şi mai crâncenă în ce priveşte cenzura decât retuşul pe text. Acesta era la o oarecare limită a subiectivităţii. Poza e poză. Cel mai mare chin era în nopţile când veneau fotografiile de la vizitele oficiale, primiri, vizite pe teren etc. Se adunau mai mulţi şi fiecare se uita să descopere dacă era ceva neconvenabil în ele. A doua zi ieşeau scandaluri monstru, lugubre, cu dat afară, dar nu era de la Ceauşescu, era de la ea. Cea mai mare spaimă nu era legată de el. Că de ce şuviţa aia nu stătea bine, că de ce m-aţi luat cu nasul aşa…. Şi lumea era îngrozită, că nu se putea anticipa reacţia ei de a doua zi. Era incredibil. Încă o dată spun, textul ca textul, se putea umbla pe el, dar în materie de fotografii, era îngrozitor. Şi mai ales când era câte o plenară şi la un moment dat îl desărcina pe tovarăşul X, şi dacă Ceauşescu era pozat şi apărea şi tovarăşul X pe undeva, prin vreun colţ al fotografiilor, era un scandal enorm. Atunci venea cineva de la secţia de presă, unde se aranjau pozele şi i se spunea foarte clar: Ăsta da, ăsta nu, ăştia doi afară. Nu trebuie se vadă piciorul ăsta aici, că trebuie să fie o anumită distanţă faţă de tovarăş…” Nu trebuia să i se violeze intimitatea, să se vadă doar că el e şeful.

 

Despre ce reportaje vă mai amintiţi?

Mi-aduc aminte de un reportaj făcut la canalul Dunăre – Marea Neagră. Dar trebuie făcută o menţionare: sunt două canale. Primul este cel stalinist, construit între anii 1946 – 1948. Acolo a fost un lagăr, un gulag, unde a fost adunată floarea politică, în urma unei înţelegeri între Stalin şi Gheorghiu Dej, ca să-i extermine. Era fără mecanizare, erau „ocnaşi în piatră” în Dobrogea. Apoi, 20 de ani mai târziu, s-a făcut al doilea canal, în condiţii de mecanizare, cu oameni plătiţi, uneori chiar voluntari. Erau profesionişti, în orice caz. Deci primul canal era negru, cu condiţii de exterminare, spargere de suflete şi de oase – guverne întregi, toată protipendada era acolo -. Cel de-al doilea canal are şi el două braţe Constanţa – Cernavodă, care la un moment dat, la Poarta Albă se deschide un braţ care merge la Capul Midia şi îi spune Capul Midia Năvodari. Ei, primele săpături la canalul vechi s-au făcut. Eram la „Scînteia Tineretului” în 1948 şi am scris un reportaj la Canalul Vechi, dar nu-mi închipuiam realitatea. Nici nu am văzut nimic, nu ştiam nimic. M-au dus exact într-o zonă în care erau civili dobrogeni, adică nu în zona interzisă, de penitenciar. Încep să scriu eu, – aveam 17 ani –, pun accent pe lupta cu natura, şi îmi aduc aminte că erau lipoveni care făceau supranorme, ei fiind deprinşi cu munca. Şi era unul, foarte bronzat, cu ciocan, dădea în piatră să o spargă…. Ei, şi a ieşit un scandal enorm, fiindcă lipoveanul respectiv avea o cruce pe piept şi crucea nu s-a scos la retuş. „Cum adică, ăla credincios? Ăla trebuia să fie omul nostru! Comunist, nu credincios!” – scandal mare…

Dintre reportajele scrise de dvs. câte vedeau lumina tiparului?

Toate. Poate prin accident s-a întâmplat să nu apară vreunul. De fapt, eu eram mereu în minus şi mai ales că mi se solicitau diverse colaborări la reviste literare şi nu mai apucai să scrii. Exista şi o diviziune tematică, adică ştiai că în „Scînteia” scriai despre anumite aspecte, iar despre temele mai libere, mai neangajate, mai general umane, mergeau pe la „România Literară”, pe la „Luceafărul”. Nu au fost cazuri de reportaje, însă au fost cazuri de anchete oprite, a le căror subiecte nu conveneau că se scria despre un anume tovarăş.

Reportajele scrise de dvs. apăreau cu textul nemodificat?

Nu. Modificările se făceau în general la nivel de cuvinte. În sfera reportajului nu erau schimbări mari. Fondul nu se schimba. Exista un sistem de vize în cadrul redacţiei. Spre exemplu, era în vizită în Gabon şi relatarea ocupa pagina întâi, a doua, a treia, începea şi într-a patra… Şi într-un ziar de 6 pagini, ce mai rămânea? Mai venea şi domnul Vântu să-şi bage reportajul său şi i se spunea „Dă-l afară, domle, ce vii cu reportajul ăsta? Ce-ai înnebunit?” Sau când era vorba despre campaniile de primăvară… Deci era o chestie d-asta, ca nici măcar prin intenţie să nu i se atragă atenţia cititorului pe altceva decât pe comandamente. Şi comandamentul întâi era vizita tovarăşului şi apoi erau: toate forţele la semănat, toate forţele la cărbune. Şi astfel, reporteri care erau angajaţi nu-şi mai găseau locul şi unii s-au reprofilat. Şi să zicem, când se apropia „Ziua Tineretului”, trebuia să se vină câte un băiat dintre cutare şi să facă aşa, câte două – trei pagini, frumos, de suflet, sau de 1 Mai, să fie aşa, cu flori. Dar asta, în ultimii ani…

Aţi avut de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?

Da, şi pentru ale mele, dar şi pentru colegii mei, eu fiind şeful secţiei „A.R.O.”. Pentru toate virgulele care nu erau bine puse – şi să nu mai vorbim, că alea erau mai bine puse decât cele de azi -, pentru că de ce ală nu s-a documentat corespunzător. Erau scandaluri, mai ales când veneau comunicatele de la partid. Dacă nu era ceva în regulă, se dădea vina pe reporter. Că reporterul a minţit aici, că ce documente are şi începea ancheta, în care trebuia să demonstrezi că nu eşti elefant, deci ceva de genul ăsta. Când se punea în acţiune aparatul acela nevăzut, toată filiera. Era de rău. Erau sancţionaţi şi daţi afară din redacţie uneori. Unii erau trimişi la munca de jos, în învăţământ, în producţie… Dacă era membru de partid primea un avertisment. Erau şi sancţiuni la parale, dar mai rar, aici nu era chiar atât de drastic.

Care era atmosfera în redacţie?

Eu nu mai ştiu cum este astăzi într-o redacţie, dar atunci era solidaritate. Noi aveam – nu vorbesc despre şedinţe din astea, organizate -, ci şedinţe în care informaţia circula tot timpul în redacţie. Dacă vroia cineva să meargă la Baia Mare pentru un reportaj, imediat era ajutat de către colegi; îi spuneam cu cine să ia legătura – persoana de contact – despre subiecte posibile, se împrumutau idei, se împrumutau titluri – se împrumutau în sensul de sugestie. Şi am impresia că azi fiecare ţine pentru el. Ei, atunci era cea mai mare bucurie să găseşti cuiva un titlu pentru reportajul lui şi să vezi că reuşeşte. Din cauza asta am rămas şi prieteni mulţi dintre noi. După orele de serviciu, mai ieşeam împreună, aveam preocupări comune, ne împrumutam cărţi, era un anumit gen de solidaritate. Şi discutam foarte mult despre profesie, asta ne preocupa cel mai mult.

Pentru început, vreau să fac o distincţie, foarte clară între două lucruri : între profesionalismul de presă, care a existat şi înainte de 1989 şi pe de altă parte, cea politică, mai bine zis, politizantă. A existat o continuă luptă între dogmă, tipar, reţeta impusă ca să zic aşa, şi talent, cinste profesională a oamenilor care au lucrat în presă., ceea ce a făcut, după 1990, să separe apele. Cine a avut aceste calităţi: cinste, talent, profesionalism, ca să zic aşa, s-a salvat, cine nu, a intrat în nefiinţa presei. Ca dovadă că toţi conducătorii de jurnale care sunt, sunt ziariştii dinainte de 1989. Adică şi un Cristoiu, un Nistorescu, un Băcanu. Într-o redacţie erau mai multe categorii de oameni. Exista conducătorul ziarului, care era redactorul – şef şi unul – doi adjuncţi, care aveau două calităţi: erau oameni în care partidul avea încredere, dar care unii dintre ei, poate majoritatea erau profesionalişti ca Dumitru Popescu „Dumnezeu” (din punct de vedere intelectual era o valoare, deci nu era o făcătură majoră) la „Scînteia”, Octavian Paler la „România Liberă”, Adrian Păunescu la „Flacăra” (care era o şcoală de celtici), Ion Cristoiu la „Scînteia Tineretului”. Aceştia erau profesionalişti, însă sub ei era o a doua categorie pe care o reprezentau „ciocănarii”, care nu aveau nici o legătură cu presa – erau cei cunoscuţi, devotaţi – muncitori, metalurgişti, textilişti (la un moment dat, multe ziariste erau textiliste), toate categoriile – asigurau controlul politic în structurile ziarului, cu vigilenţa, cu atitudine informativă, cu pâra: cine cu cine, cine ce-a spus…Cerberii ziarului. În general nu produceau nimic, dar nimeni nici nu-i întreba. Adică aveau nişte lefuri şi erau în comitetul secţiei. Erau acolo, oricum, cu ochii şi cu urechile în toate părţile. Această categorie a făcut foarte mult rău. A treia categorie era formată din tinerii veniţi de la diverse facultăţi. A fost o perioadă în care s-a spus că presa trebuie să fie foarte competentă, articolele să fie foarte bine documentate, şi trebuie aduşi oameni de specialitate (jurişti, economişti, ingineri – de diverse calităţi şi calibre). Unii dintre ei aveau apetenţă pentru jurnalism, pe când alţii nu aveau condei şi au învăţat în redacţie. Aceştia au devenit jurnalişti specialişti, jurnalişti profilacţi. De pildă, Viorel Sălăjan, care a murit acum câţiva ani. O parte dintre ei au făcut o a doua facultate, sau anumite cursuri pe la Ştefan Gheorghiu, ca să se specializeze. Aceasta a fost în general o categorie benefică, fiindcă ţinea partea informativă a ziarului. Cei mai mulţi sunt încă activitate: spre exemplu, Ioan Erhan. Cei mai puţini numeric erau cei care formau categoria oamenilor de talent publicistic, literar, majoritatea membrii ai „Uniunii Scriitorilor”, cu cărţi publicate: Paul Anghel, Pop Simion, Traian Filip, George Radu Chirovici. Existau perioade de îngheţ – dezgheţ, iar ultima categorie, mai boemă, suferea cel mai mult, mai ales în perioada conferinţelor, plenarelor.

Câte zile de teren făceaţi în medie pe lună, între anii 1980 –1985, dar între 1985 – 1989?

La un moment dat erau chiar nişte norme de teren. Nu era ceva fix, doar când ne trebuia material. În orice caz, în perioada 1980–1985 făceam mai multe zile de teren faţă de 1985 – 1989. În a doua perioadă nu mai interesa pe nimeni. La început era slogan: „Ne interesează viaţa!”, nu era aşa superficial, adică ”Te duci să vezi cum muncesc ăia, mergi într-o uzină, scrii”… Apoi, în a doua perioadă, nu mai publicai mai nimic. Dar ne-am trăit viaţa pe trenuri, pe vapoare în Deltă; aproape era o normă autoimpusă să cunoşti cât mai mult din ţară. Eu am cunoscut aproape toată ţara. Şi dacă ziceai: ”Uite, ştii, eu nu am fost niciodată în Mehedinţi…” Răspunsul era „Nu se poate, acolo mergi!” Indiferent că erau teme de genul ce vor face viitori liceeni. Ei, asta puteai să o faci şi la Brăila şi la Bucureşti, dar mergeai acolo unde nu fusesei până atunci. Erau şi lucrurile astea plăcute. Adică mergeai pe la anumite case memoriale, vedeai peisaje – îţi umpleai sufletul cu partea asta, general – umană -, curiozităţi. Nu scriai poate despre cum se face sticla, dar intrai în fabrica aia de la Pădurea Neagră şi vedeai meşterii ăia bătrâni; nu aveai voie să scrii despre ei, că erau cu Maria Tereza. Era bine totuşi că nu exista plan economic pentru documentare. Adică la toate ne ardea, până şi la acord (în sensul de parai). Noi aveam o leafă şi în afară de textele pe care le scriai, în funcţie de genurile publicistice pe care le scriai, se dădea aşa-zisul acord. Un fel de bacşiş sau atenţie, ca să zic aşa. Era un mic câştig suplimentar care nu trecea – nici la cei mai harnici – de 25 – 30 % din leafă. Nu era cine ştie ce, că nici nu aveai unde să publici în altă parte, însă aici te rădea. Doamna academician, când a auzit că noi suntem plătiţi, a rămas foarte indignată: „Cum adică? Ei mai şi iau bani pentru ce scriu?” Ei i s-a părut aşa, ceva ieşi din comun, ceva de neconceput, ca ziariştii să fie plătiţi…Dar la documentare – normal că nu te duceai aşa, să stai două săptămâni să te documentezi în Delta Dunării -, cine vroia să se ducă, să vadă, nu existau oprelişti economice.

Era o greutate să fii reporter?

Erai tot timpul stresat că poţi fi interpretat, blamat. Şi în general, datorită şefilor celor mari, exista o anumită atmosferă de ură de clasă şi care se transforma în dictatură, în autoritarism, ameninţări de ciocănari.

Despre ce aţi fi scris dacă aţi fi avut mână liberă?

Despre toate câte n-am scris. Însă nu aş fi scris despre mondenităţi. Despre libertatea presei de azi s-ar putea spune multe lucruri, se poate interpreta, însă atunci n-aş fi scris despre aşa ceva. Dacă te auzea editorul „Scînteii” că vrei să scrii de ce tinerii nu au dreptul să plece să studieze în străinătate, la alte universităţi, – la Londra sau la Paris – dacă mă auzea cu o asemenea propunere, îmi desfăcea contractul de muncă. Nici nu te gândeai la o asemenea propunere. Ştiai că peste tot există interese, Vorba aia: „Nu da cu piciorul în câine înainte de a afla cine-i stăpânul”. Asta este.

Existau spioni / informatori printre colegi? Cum puteau fi ei demascaţi?

Da, sigur. Existau tot felul de bănuieli şi căutam aşa, să-i izolăm, adică să nu spunem prea multe în prezenţa unuia sau altuia pe care îi bănuiam că ar fi. Erau ofiţeri sub acoperire. De fapt s-au şi văzut până la urmă cine au fost, după revoluţie. Exemplu, Dumitru Tinu. Şi cam toţi ăştia care lucrau la secţia de externe, băieţii care erau corespondenţi în ţările democrate, care stăteau cu săptămânile şi cu lunile pe la New York, pe la ONU… După 1990 s-a publicat despre ei, dar cărţile au dispărut foarte repede, s-a muşamalizat.

Cum a fost perceput de dvs. în redacţie momentul de criză (revoluţia din 1989)?

Revoluţia a fost foarte bine percepută, adică ea era pe un orizont de aşteptare, era o atmosferă foarte încordată. Eram la serviciu atunci şi mă aflam în tipografie. Radioul mergea, dar nu urmăream în mod special. Nu-i dădeam importanţă, pentru că erau aceleaşi fraze, aceleaşi discursuri. Apoi a început să se audă un vuiet şi Glasul lui Ceauşescu, care striga: „Tovarăşi, rămâneţi la locurile voastre!” Deci noi nu aveam nici o informaţie, dar au început să vină colegi mai tineri, care ne spuneau că „Uite, să vezi ce-i la Piaţa Romană, strigă Jos Ceauşescu!” N-aveam nici o informaţie în clipa aia, dar colegii mai tineri veneau cu poveşti că se trage la Romană. Nu ştiam dacă era o provocare (ca să te facă să-ţi dai arama pe faţă) sau o realitate. Trebuia să fii foarte atent la o chestie d-asta. Ei, şi atunci un merit foarte important l-a avut un om despre care astăzi nu se mai vorbeşte: Ion Mitran – ultimul redactor – şef al Scînteii. Câţi eram acolo, ne-a adunat pe toţi în birou, într-o şedinţă – acesta a fost un moment deosebit -, toată lumea întreba ce-i cu Ceauşescu. Asta era pe data de 21 decembrie. Şi ne-a zis: Nu ştiu ce aţi văzut voi până acum în oraş, nu ştiu ce vom scoate mai târziu, pe seară, dar acum mergeţi cu toţii prin oraş, cu ochii larg deschişi, duceţi-vă să vedeţi ce se întâmplă, duceţi-vă să vedeţi ce face populaţia.” Adică, faţă de alţii de care am auzit, care mai că nu au scos pistolul… Iar pe data de 21 decembrie au apărut 2 ediţii speciale – „Scînteia Poporului” –. Eu am perceput schimbarea ca pe un balon de oxigen. Singura chestie care a fost – şi de care şi astăzi îmi pare rău – este că s-a petrecut atât de târziu. Îţi dai seama dacă aş fi avut atunci 30 de ani; aveam atunci o carieră în faţă. Ar fi fost cu totul altfel. În nopţile respective eram de serviciu şi mergeam pe jos de acasă la redacţie. Şi mergeam pe linia tramvaiului, auzeam că se trage, nu era ţipenie de om, fiecare bloc era baricadat, ca nu cumva să apară terorişti. Şi de-aia am zis, să merg pe linia de tramvai, pe mijloc, că tramvaiul nu circula, erau nişte felinare şi am zis să nu merg pe lângă garduri, ca măcar ăla care e cu puşcociul acolo, mă vede şi zice „Dom’le ăsta e un nenorocit, ce să mai trag în el…”.

 

Cum reuşeau redactorii care încercau să practice un jurnalism profesionist să se opună sistemului?

La frază, la text, la tematica până la limita de procese de conştiinţă, reguli de joc, ce gândea fiecare. Eram într-un anumit sistem, erau nişte reguli de joc, ce gândea fiecare în sinea sa, ce gândea în familie, cu prietenii foarte apropiaţi, era altceva. Nu puteai să supralicitezi strigând: „M-am săturat de socialism, m-am săturat de Ceauşescu.” Era o anumită răceală, o anumită împotrivire, era, dar până la un anumit punct.

Cum puteau să apară în ziar şi alte informaţii decât cele indicate de partid?

Partidul nu spunea exact. Adică, partidul nu spunea: „Dom’le, este Festivalul Lalelelor la Piteşti.” Nu spunea să scriem despre chestia asta. Exista o rubrică de diverse, informaţii cu caracter uşor, era un spaţiu de manevră. Trebuia să fii foarte atent, erau nişte liste, cu ce nu aveai voie să scrii (spre exemplu, despre cozi). Omul îşi păstra informaţia. Adică la partid mergea şeful publicaţiei respective şi primea indicaţii: „Vedeţi că este vizita tovarăşului la Botoşani, vedeţi ce scrieţi, pozele să fie aşa şi aşa…” Adică nimic despre ovăz, nimic despre cutare – astea erau indicaţiile. Nu era tutela măruntă, ci era tutela de-aia de conţinut, cea serioasă. Când mai scăpau şi alte chestii, imediat: „Ce, aţi înnebunit? Cum scrieţi aşa ceva?” Dacă era Congresul partidului, Doamne fereşte să dai numerele la Loto de exemplu. Era crimă – că se abate atenţia poporului de la ce este important pentru el, că „Noi nu suntem cu norocul, noi suntem destinul României construit temeinic”.

Vă amintiţi vreo întâmplare hazlie care să se fi născut dintr-o abatere de la normă?

Trebuia mobilizat poporul să iasă la zăpadă, să spargă gheaţă şi era indicaţie de la partid ca zi de zi să ieşim, pe pagina întâia cu întreaga suflare, de la mic la mare. Şi în fiecare zi eram aceeaşi echipă, câţiva reporteri. Unul mergea nu ştiu unde, altul lua corespondenţi judeţeni ca să asigure un grupaj: nenorocire în Botoşani, pod de gheaţă pe Siret. Dar ce s-a întâmplat? Într-o zi unul dintre colegii noştri, Petre Dragu vine cu oarecare întârziere seara şi trebuia grupajul să apară a doua zi. Îl cheamă redactorul – şef adjunct: „Unde-i grupajul?” „- Care grupaj?…” „- Cum, n-aţi făcut nimic până la ora asta?” Şi era o zi de-asta, în care se topise zăpada. Şi totuşi indicaţia era cu zăpada şi cu gheţurile. Petre Dragu zice: „- Păi, tovarăşe, ştiţi, nu mai e materie primă. Nu mai e gheaţă, nu mai e zăpadă…” „- Şi nu mă interesează! Trebuie să dăm tare cu chestia asta!”. „- Păi, tovarăşe, atunci, dacă e nevoie, noi şi ningem!” Asta aşa, cu toată ironia, numai ca să iasă pasienţa… Sau mai era unul, Nicuţă Tănase, care mergea pe teren, un spirit satiric şi băutor fruntaş. După ce venea de pe teren, era chemat la cadre – adică la poliţia din interior. Şi merge el la cadre şi i se spune: „Vrea tovarăşul Maxim să vorbească cu tine! Dar tovarăşul Maxim a plecat deocamdată din redacţie”. Da’ Nicuţă zice: „Dar unde e plecat, la trageri?”. „- Cum dom’le, spui chestia asta? Gluma-i glumă, da…” Adică sugerând că colonelul Maxim trebuie să meargă la trageri, ca securist. După vreo două ore, se duce iarăşi: „Tovarăşe Maxim, am auzit că m-aţi chemat.” „Da, să vii neapărat mâine să discutăm chestia aia pe care ai făcut-o la Bistriţa”. Prin informatori, tovarăşul Maxim deja aflase cine ştie ce făcuse Nicuţă cât fusese plecat. La care Nicuţă îl întreabă: „Pot să vin şi cu părinţii?” Nu toată lumea avea umorul lui, adică o anumită lejeritate, care îi permitea să bată apropouri.

Au fost gafe, erori? De ce tip, care, ale cui, cu ce urmări?

Dacă apărea vreuna, era scandal. De pildă, nu aveai voie numele lui Ceauşescu să-l desparţi la capăt de rând (Ceau – şescu de exemplu). Dacă se întâmpla, era scandal din ăla cu dat afară. Era o lege de fier. Dar probabil că şi datorită acestui sistem, ziarele de atunci erau mult mai cu grijă scrise, Era o acurateţe lingvistică şi ortografică, gramaticală extraordinară. Noi eram speriaţi să nu fie vreo gafă care să supere şi d-aia citeam de câte şapte ori câte un articol. Era responsabilul, supervizorul, cap limpede Acesta, după ce se închidea, mai venea un redactor şi mai trăgea o lectură la cap limpede atunci când nu mai era nimic de făcut. Şi numai în cazuri foarte grave putea să oprească ziarul, cu acordul şefilor, şi să modifice articolul. Şi toată ziua se frecau articolele alea în neştire. Că nu sună bine o frază, că rolul tovarăşului nu e destul de bine pus – să mai mergeţi la documentare şi mai verificaţi dacă chestia asta e la Congresul al XII-lea sau la Congresul al XIII-lea… Era o muncă de-aia de ocnaş, nu veneai tu cu ideile tale. Stăteam ore şi ore în şir în redacţie pentru chestiile astea şi cel mai greu lucru, cea mai mare corvoadă era atunci când se făceau planuri de muncă săptămânale, lunare, trimestriale, în perspectivă; în lumina oricărui eveniment politic, se făcea un plan special, chit că astea nu se materializau niciodată. Erau de fapt nişte sloganuri, care trebuiau trimise la secţia de presă, ca să vadă partidul că se munceşte. Exemple: „Popularizarea marilor succese în industria constructoare de maşini în frunte cu pivotul ei”- cutare, „Cooperativizarea agriculturii – o nouă şi solidă dovadă…” a nu ştiu ce…

Aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid? Care au fost urmările?

Multe. Numai că veneau comenzile de la redactorul – şef, nu direct de la partid. Unde s-a putut, da. Adică cu reportajele ajunse sondajele de opinie. Ajunsesem să ocolesc chestiile astea. Urmarea a fost că ne-a desfiinţat ca secţie prin 1986 – 1987 şi ne-am împrăştiat pe la alte publicaţii. E ca şi cum ai desfiinţa un pluton, un regiment, şi pe soldaţi îi varsă la alte plutoane şi regimente. Nu mai aveam nici o iluzie profesională, – mai ales că era din ce în ce o atmosferă de înmormântare – şi fiecare îşi construia alternativa lui: în dragoste, în cărţi, în familie.

 

Ce şanse mai aveaţi ca jurnalist odată intrat în vizorul organelor de securitate?

Cam toate astea intrau în vizorul lor. Securitatea verifica şi cea mai mică greşeală de corectură. Venea şi făcea anchetă cu cine a fost azi-noapte de serviciu, se descoperea că ăsta are un unchi în Canada şi chestii d-astea. Mă rog, aici exista o anumită solidaritate, căci oamenii erau apăraţi totuşi: Lasă domnule, că nu are nici o legătură una cu alta, e un băiat foarte bun… Păi, cum a păţit Petre Mihai Băcanu la „România Liberă”. Au scos un ziar, o foaie de hârtie, ceva cu „Jos tirania!” A fost o treabă destul de încurcată, adică nu se ştie de unde a pornit iniţiativa asta, ceva legat şi de un tipograf, şi Băcanu se pare că avea şi unele legături şi cu miliţia… Nu ştiu dacă a fost o măsură reală sau comandată de KGB.

 

Date personale:

Nume: Vântu Victor

Vechime în profesie: peste 50 de ani.

Vârsta în 1980: 49 de ani

În redacţie prima oară: Revista Elevilor – Asociaţia elevilor din România – în 1948; activitate ziaristică: Un an la “Scînteia tineretului”. Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”; prin repartiţie la Contemporanul , apoi la “Scînteia”.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s