Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ioan Erhan

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?

Am lucrat numai la „Scînteia”, de la terminarea facultăţii şi până în anul 1990 – am lucrat 25 de ani la „Scînteia”. Aici am ajuns direct din facultate (ASE – secţia economie politică), am fost verificat în sensul că mi s-a dat drept probă de scris să fac o recenzie de carte, chestii d-astea. „Scînteia” făcea o selecţie foarte riguroasă între cei pe care îi aducea. Îi verifica din timp, nu de când se făceau repartiţiile. Eu ştiam că voi fi la „Scînteia”, ştiam cu cel puţin 6 luni înainte.

Ce era interzis “de spus” în reportaje?

Ceea ce se întâmpla cu adevărat. Nu puteam scrie despre oameni care aşteptau câte trei – patru ore în maşini înşirate pe distanţe de aproape doi km în dreptul unei benzinării. Dacă am fi fost o presă pe picioarele noastre, ar fi trebuit să ştim de ce se ajunsese la această situaţie şi să spunem oamenilor.

Era o greutate să fii reporter?

Uneori, da. Ţin minte că odată m-am întors din Bulgaria stors de vlagă. Călătoria care a ţinut două zile trebuia făcută întâi cu avionul, dar din cauza ceţei, am vrut să mergem la un tren expres, ca apoi să ajungem cu maşina până la Ruse, iar de acolo cu avionul până la Sofia, avion pus la dispoziţie de bulgari. Totul s-a desfăşurat în viteză. Am vizitat câteva ferme de creştere a vacilor – cele văzute m-au impresionat; la intrare am trecut printr-o soluţie dezinfectantă şi trebuia să ne acoperim încălţămintea cu o folie de plastic aseptică la intrarea în hale. Nu se compara cu zootehnia noastră. În orice caz, atunci cele două zile m-au consumat mai mult decât altă călătorie în China şi Coreea, care a durat 12 zile.

Care era regimul ilustraţiilor?

Faţa ziarelor arăta că se mai făcuse un pas înainte pe calea „cultului”. Sus, în dreapta era etalată pe două coloane figura tinerească, surâzătoare a iubitului conducător, o imagine de „fotostudio” luată cu mult înainte de a împlini 60 de ani. Că distanţa în timp între cele două imagini ale „iubitului conducător” bătea la ochi interesa prea puţin pe magicienii propagandei. Ei doreau cu tot dinadinsul să insufle poporului subtila idee că iubitul conducător este mereu tânăr, inepuizabil, nemuritor. La o şedinţă de schemă (pe care o aveam la prânz), şeful atrăsese atenţia secretarului de redacţie să păstreze cu grijă acea poză, pentru că o să mai aibă multă vreme de acum înainte nevoie de ea.

Despre ce subiecţi / reportaje vă mai amintiţi?

Mi-aduc aminte despre naiva credinţă pe care o mai păstrez că ziaristul trebuie să fie în orice moment al existenţei sale un ferment al atitudinii civice şi care m-a îmboldit odată să aştern pe hârtie impresiile despre o inadmisibilă risipă care dăinuia de mai bine de o săptămână în grădinile de zarzavat ale unei ferme legumicole a întreprinderii pentru producerea legumelor de la Urziceni. Reportajul cu titlul „Cine risipeşte să răspundă!” a stârnit valuri – din păcate nu de solidarizare cu redacţia, ci împotriva ei. Cum am ajuns la redacţie, am aflat că sunt căutat cu insistenţă de redactorul – şef şi când m-a văzut, a izbucnit: „Ce naiba ţi-a venit cu roşiile astea? Uite, primarul capitalei te contestă total. Spune că nimic din ce-ai scris nu e adevărat. Susţine chiar că acel şef de fermă, Dinu parcă îl cheamă, nici nu te cunoaşte, că nu a stat niciodată de vorbă cu dumneata. Sunt năucit de ceea ce aud.” După ce mi-am revenit din uluială, primul gând care mi-a venit în minte a fost să-l invit pe redactorul – şef să vină cu mine acolo, la ferma nr. 7, a întreprinderii pentru producerea legumelor Urziceni. Pe moment fusese de acord, dar pe urmă a trimis în locul lui pe adjunctul care are în subordine secţia agrară. Am ajuns acolo şi am văzut că, deşi după apariţia reportajului se şi ridicase o mare parte din munţii de roşii care zăceau în bătaia soarelui, mai erau destule grămezi de roşii intrate în putrefacţie care ofereau o imagine concludentă a batjocurii. Când a văzut intrându-i în fermă o echipă întreagă, bietul inginer Dinu s-a întunecat amarnic; pe mine nu mă mai cunoştea câtuşi de puţin şi mi-a strecurat printre dinţi ameninţarea: „Ce mi-ai făcut, domnule? Ai merita să fii băgat în puţul ăsta!” Şi odată cu vorba, mi-a arătat fântâna din faţa intrării în sediul fermei. Mi-am dat seama imediat că nu ştie ce urmăresc să afle cei cu care venisem la el. Când s-a dumirit că erau oameni de bine, inginerul a răsuflat uşurat şi ne-a povestit că veniseră la el cu o zi înainte o echipă de anchetatori care l-au supus la un interogatoriu aspru timp de câteva ore. În acest răstimp răspunsese bietul om la zeci de întrebări şi a dat declaraţii care infirmau cele spuse în articol, chiar şi faptul că stătuse de vorbă cu mine. Inginerul Dinu a recunoscut că tot ce spusesem în reportaj a fost purul adevăr şi l-a invitat pe omul trimis de redacţie să vadă prăpădul din grădină. Iar acesta era groaznic de indignat (îşi mai şi înmuiase pantofii săi lucioşi în terciul roşiilor) şi a promis că va face o notă fulminantă despre starea deplorabilă pe care o găsise acolo.

Cum puteau evita redactorii controlul partidului?

Nu prea se putea aşa ceva. Odată trebuia să realizez materialul de deschidere al almanahului din 1983. Înainte să mă apuc de redactare, am fost chemat pentru a mi se atrage atenţia că trebuie să încep neapărat cu aniversarea tovarăşului, după care să consemnez celălalt eveniment „drag inimii ţării” – aniversarea zilei de naştere a tovarăşei. În primul caz, am găsit o soluţie cât de cât onorabilă redacţional şi am plasat în prim-plan aniversarea Unirii – era o satisfacţie minoră – de care am legat, printr-un artificiu stilistic, pe cea expres recomandată. Pentru cea de-a doua problemă, am scris foarte puţin. Nu a trecut nevăzută această lipsă, pentru că între extrem de puţinele intervenţii pe text ale şefului, tocmai aici a adăugat un paragraf stufos, cu propria-i mână pentru a i se căscau ochii naţiunii, pentru a se băga bine la cap ce merite colosale are tovarăşa atât în viaţa politică, socială, cât şi în cea ştiinţifică. Atunci când a venit vorba de meritele feciorului mi s-a făcut cea mai mare observaţie: „Nu-i posibil aşa ceva! Te rog să faci un paragraf serios în care să se vadă cum trebuie activitatea internaţională a tovarăşului Nicuşor!” N-am avut de ales şi m-am conformat încercând pe cât posibil să nu mă scald în adjective. Probabil că tocmai refuzul de a mă îmbăta l-a determinat să-mi refuze textul şi să-l dea la refăcut unui om de la internaţională. A ieşit consistent.

 

Cum puteau să apară în ziar şi alte informaţii decât cele venite de la partid?

Strecurate. Ziarele erau de o monotonie îngrozitoare. Pe câte 3 – 4 pagini erau numai lozinci, îndemnuri, rapoarte searbede, angajamente formale, iar în rest, ştiri oficiale seci, materiale de umplutură, comentarii pe teme care nu spuneau nimic. România Liberă mai dădea câte ceva pe ultima pagină, în cuprinsul câtorva coloniţe. Presa de atunci devenise un simplu buletin oficial. Când Ana Blandiana şi-a publicat poeziile în revista „Amfiteatru”, de ajunsese să circule revista pe sub mână, a fost destituit redactorul –şef – Moţiu – iar semnătura ei nu a mai apărut a doua zi în „România Literară”.

Cum aţi perceput revoluţia din 1989?

Extrem de nuanţat. Cei care aveau suficient de multe informaţii şi cunoşteau mersul construcţiei socialiste, au optat pentru ideea că nu era o răbufnire întâmplătoare, o răbufnire incidentală, ci o răsturnare previzibilă. Eu nu m-am mirat, ştiam precis că o să se întâmple, dar nu ştiam exact ziua când o să se întâmple. Dacă lumea ar fi avut tot ce-i trebuie, lumea nu ar fi ieşit în stradă.

Aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid?

Nu, nu se putea refuza deschis şi cel mult trebuia găsită o modalitate care să rezolve cât de cât, să evite penibilul. Nu puteam să spun: „Nu-mi plac telegramele astea, eu nu le dau la ziar”. Nu se gândea la fel ca acuma. Noi gândim cu mintea de acuma despre o perioadă de acum 20-25 de ani, care avea legile ei, părea de neschimbat la vremea respectivă. Se gândea atunci că se va umaniza, că vor fi create condiţii pentru promovarea valorilor. Atunci când am văzut ce se întâmplă în Rusia la venirea lui Gorbaciov, s-a crezut că se va lua un curs asemănător cu situaţia de acolo; lumea credea că oamenii se pot exprima, că-şi pot expune punctul de vedere, că va fi mai multă libertate de mişcare, dar nu se punea problema a se doborî orânduirea sau puterea de stat. Dar în momentul în care conflictul dintre Ceauşescu şi Gorbaciov a ajuns la o fază paroxistică, atunci orice speranţă ne-am luat că se va mai putea umaniza socialismul în România.

Existau teme, subiecte, cuvinte tabu?

Problemele despre care nu puteai scrie erau destule. De pildă, despre penuria de produse alimentare, nu puteai să scrii – era un subiect inabordabil – despre problemele ţiganilor, despre conflictele dintre români şi unguri din anumite zone. Sau poate cel mult ca problemă istorică. Şi articolul îl începeai cu frăţia. Nici măcar nu puteai să strecori că există grupuri în care apar tensiuni politice. Eventualele ciocniri erau intelectuale – despre cele fizice nici nu mai putea fi vorba -. În socialism se vorbea că toate minorităţile au drepturi, nici nu se punea problema. La un moment dat, se şi spunea că în parlament nu aveai nevoie atât de minţi, ci de funduri (atâtea funduri de români, atâtea funduri de ţigani, atâtea funduri de maghiari, atâtea funduri de femei). Totul era sistematizat, în procente.

Ce genuri publicistice treceau mai uşor de controlul partidului?

Nu era legat de genuri, ci de conţinut. Se cultiva şi ancheta, cu toate că acum nu se mai face anchetă. Dacă îţi făceai o documentare beton, trecea. Puteai să spui despre un subiect, doar în sensul că tu pledezi pentru ca lucrurile să meargă bine în societate. Deci nu veneai să denigrezi, ci să perfecţionezi sistemul ca acesta să funcţioneze ideal – era o perspectivă perfecţionistă. Dar se puteau spune lucruri foarte dure, dar astea trebuiau să fie foarte bine documentate.

Ce şanse mai aveaţi ca jurnalist odată intrat în obiectivul organelor de securitate?

Nici o şansă. Şi trebuia să fii chiar prostănac să ajungi într-o asemenea situaţie. Ori erai un prostănac, ori erai vreun aventurier care aveai pe cineva în spate. Un om raţional nu putea să facă aşa ceva pentru că ştia despre cine este vorba.

Care era atmosfera în redacţie? Existau spioni / informatori printre colegi?

Da. Odată mi-a trecut prin mână o hârtie nemernică. Sub prestaţia celui mai strict secret posibil li se cerea birourilor organizaţiilor de partid să raporteze ultraurgent „tabelul nominal al tovarăşilor care au fost condamnaţi sau care au alte probleme personale.” Un asterisc lămurea ce trebuia să înţelegem prin „alte probleme personale”, adică dacă colegul nostru de redacţie „manifestă o continuă nemulţumire (asta pentru a nu se scrie negru pe alb, că se arată ostil actualei conduceri a partidului şi a ţării), că face parte dintr-o sectă religioasă; este bolnav mintal sau are rude în străinătate”. Suspiciuni care de care mai grave. Toate aceste lucruri „foarte delicate” trebuiau rezolvate în cel mai strict secret, cel mult cu înştiinţarea redactorului – şef. Era clar că se pregătea o curăţenie generală; necesară, pentru că foarte mulţi oameni cinstiţi, membrii de partid, harnici şi oneşti se săturaseră de fanfaronadă, şi unii spuneau tot ce le trecea prin cap. Şi cum fenomenul nu a putut trece neobservat, cooperativa „urechi lungi” şi-a intrat în rol. Pregătită în cel mai strict secret, operaţia urma să înlesnească sufletelor mârşave, putinţa de a-i trece pe lista execuţiei pe toţi „antipaticii şi nesuferiţii”. Nu ar fi fost imposibil ca în cel mai strict secret să te trezeşti înscris pe vreo listă cu calificativul de „bolnav mintal” sau în cel mai fericit caz, de „permanent nemulţumit”… Cu tinicheaua asta agăţată de coadă, în cel mai strict secret, puteai ajunge foarte uşor, „paria” societăţii. Asta era încă o faţetă cumplită a cultului personalităţii…

Cum reuşeau redactorii care încercau să practice un jurnalism profesionist să se opună sistemului?

Întrebarea nu ţine cont de datele istorice. Opoziţia este un fenomen care a apărut, cel puţin în forma pe care o ştim noi, de dizidenţă, de protest intelectual abia la jumătatea anilor 1980. Iar opoziţia faţă de comunism a fost în primii ani de după război, a fost o opoziţie armată, anticomunistă. Ţinând cont şi de faptul că atunci comunismul a avut suportul unor oameni de la ţară, din uzine, deci el nu a fost o mişcare impusă cu forţa. Deci a avut şi el o oarecare legitimitate. A dat o speranţă. În anii ‘60, în România se trăia foarte bine, poate cel mai bine dintre toate ţările socialiste. Eram un model invidiat de unguri, de bulgari… Noi trebuie să privim chestiile astea într-un context. Se punea problema umanizării şi raţionalizării unui mod de viaţă. Opoziţia a apărut când s-a creat această tensiune ireductibilă între clica de la vârf, între Ceauşescu şi restul naţiunii. Cleveteala intelectuală era departe de opoziţie. Chiar „scrisoarea celor şase” nu a avut nici un impact semnificativ în România. Ei înşişi nu erau credibili pentru opoziţie. De pildă Brucan. Cine era el ca să entuziasmeze tineretul? Era un nimeni, era ieşit din circuit. Fusese un înalt funcţionar de partid, fusese ambasador în Statele Unite, fusese şef la Radio-Televiziune. Nu era deci un om care nu a avut de-a face cu comunismul. Ba chiar e unul care l-a instaurat în România. Iar acum el vine şi ne dă lecţii. Sunt multe lucruri care apar în contextul opoziţiei.

Ce rubrici erau monitorizate de partid?

Tot ziarul. Erau articole foarte importante mai ales, care erau trimise la secţia de propagandă – materiale care priveau politica partidului, activitatea lui Ceauşescu – astea erau văzute de factorii responsabili din interior – anumite secţii (secţia de presă sau secţia de propagandă).

În ce proporţie materialele publicate erau comandate?

Totul era comandat. În primul rând trebuia să te duci cu un sumar de probleme pe care vroiai să le tratezi. Te duceai la şeful de secţie sau la redactorul – şef adjunct: „Uite, eu vreau să spun despre asta.” Şi el zicea: „Da, e oportun”. Sau „Nu e oportun acuma, o lăsăm pentru mai târziu”. Deci nimeni nu se ducea să scrie de capul lui. Nu exista aşa ceva.

Prin ce stadii trebuia să treacă un material pentru a fi publicat?

După ce ţi-l scriai, ţi-l verificai la sânge, după care te duceai la şeful secţiei, ţi-l citea, de regulă îţi umbla pe material, fără discuţie, de acolo mergea – dacă era foarte important – mergea la redactorul – şef adjunct, care şi el îl superviza, se uita pe el, după care se dădea la cules. Dacă erau articole mai deosebite, acestea erau cerute şi de redactorul – şef să se uite pe ele. Dar asta nu era ceva uzual. Deci era: redactor – şef de secţie – redactor – şef adjunct. Erau cei trei stâlpi ai realizării unui articol. Redactorul care semna, şeful secţiei care dădea viza pentru tipar – deci mergea la cules, şi redactorul – şef adjunct care dădea viza pentru intrarea în ziar. Desigur, erau şi articole puţin mai importante, şi puteau să meargă direct la şeful secţiei care îl dădea la cules. Acum era şi în funcţie de om: dacă omul era de-acuma recunoscut ca un om foarte temeinic, cu calităţi, avea încredere în el şi îi dădea drumul în ziar.

Câte zile de teren făceaţi?

Plecam cât era nevoie. Făceam şi câte două săptămâni. De pildă, redactorii de la „Scînteia”, unii dintre ei, nu toţi, erau uneori cooptaţi în diverse brigăzi ale partidului, după care mergeau în teren pentru diferite analize, pe judeţe. În general, erau cam două săptămâni pe lună.

Care era condiţia jurnalistului în raport cu Organul Central de Partid?

Era de supunere şi de elogiere. De pildă, Congresul al XIII-lea din 1984 a intrat în istorie, prin cuvântarea de încheiere, rostită de Nicolae Ceauşescu. Cuvântarea nu a reţinut atenţia prin vreo idee nouă, dar un element a făcut-o să se deosebească de celelalte cuvântări rostite în asemenea împrejurări, pentru că au surprins mulţumirile aduse presei şi radio – televiziunii româneşti: „Pentru felul în care în desfăşurarea pregătirii Congresului şi în timpul Congresului, au oglindit lucrările, informând poporul despre ce gândesc comuniştii, despre ce gândeşte Congresul nostru şi ce trebuie să facem pentru a asigura înfăptuirea hotărârilor.” În cei aproape 20 de ani de când se afla în fruntea partidului, era pentru prima oară când Nicolae Ceauşescu făcea un asemenea gest. Ca unul dintre aceia care cunoşteau bine din interior cu ce s-a ocupat presa română înainte de Congres şi în timpul desfăşurării sale, înţelesesem că în sfârşit se atinsese temperatura cultului dorită de Nicolae Ceauşescu. Prin acea formulă de curtoazie, Nicolae Ceauşescu îndemna de fapt presa românească la o şi mai acerbă campanie de publicitate în jurul persoanei sale. Dezonorantă misie i se încredinţa bietei prese române.

Date Personale:

Nume: Erhan Ioan

Studii: A.S.E. – secţia economie politică

Vârsta în 1980: 42 de ani

Vechime în profesie: 40 de ani

Prima dată în redacţia Scânteii: în anul 1964

Funcţii îndeplinite între anii 1980 – 1990: şef de secţie, publicist, comentator

Evidenţieri: Ordine („Ordinul Muncii”), medalii

Sancţiuni: nu au existat

Advertisements

One comment on “Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ioan Erhan

  1. Pingback: Po(a)nta « Cuib de mitralieră

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s