Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ilie Purcaru

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Cum reuşeau redactorii care încercau să practice un jurnalism profesionist să se opună sistemului?

Eu şi alţii ca mine, noi toţi fiind în serviciul comandat, nu putea nimeni să se opună. De exemplu, Păunescu avea o influenţă asupra stăpânirii, în special a lui Ceauşescu şi i se îngăduia să-şi facă de cap. Deci să fie îndrăzneţ cu voie de la poliţie. Sigur că unii dintre colegii mei făceau anchete dure. Eu nu am făcut niciodată asemenea anchete. Eu sunt reporterul – reporter, puţin idilic, puţin liric, mai cu duhul blândeţii. Ei, atunci când a fost cazul, am făcut şi eu astfel de anchete, dar nu astea m-au caracterizat. Cum să te opui sistemului? Sistemul te plătea, sistemul suferea. Puteai să te opui sistemului, dându-ţi demisia din presă. Dar vedeţi, după război, mulţi viteji s-arată. După revoluţie, – nu are rost să dau nume – au spus: „Eu făceam atunci dizidenţă! Păi am scris reportajul acela care a dărâmat un ministru!” „Da, dar asta a fost cu voia partidului!”

Care era atmosfera în redacţie? Existau spioni printre colegi?

Era o atmosferă de lucru, nu pot să spun altceva. Spioni printre colegi? Nu am bănuit pe nici unul şi nici am târziu, după evenimentele din 1989, nu mi s-a adus la cunoştinţă că printre colegii mei s-ar fi aflat aşa ceva. Precis că au fost. Ori ei au fost prea inteligenţi şi nu i-am putut descoperi, ori eu am fost prea nătâng şi iarăşi nu i-am putut eu descoperi.

Cum funcţiona sistemul referatelor şi ce urmări a avut el asupra jurnalistului şi atmosferei din redacţie?

Eu am început în 1951, încă nu împlinisem 18 ani, ca ziarist la “Scînteia”, nu-mi terminasem studiile, nici liceul nu era gata, şi atunci mi-au găsit un loc care nu pretindea studii superioare. Se numea „corespondent local 2”. Dar făcea parte din redacţie şi aveam atribuţiile unui redactor. Încet – încet s-au dat nişte derogări – exista moda derogărilor – adică un for suprem, Secţia de presă a Comitetului Central, te absolvea de vina de a nu avea facultate, dacă te considera bun redactor. Şi atunci am înaintat; am avut foarte multe funcţii: şef de secţie, redactor-şef la revista „Ramuri” din Craiova, pe care eu am ctitorit-o în 1964. După revoluţie, ziarul „România – Internaţional”, redactor-şef, ziarul „România Magazin”, redactor-şef, revista „Regăsirea”, redactor-şef, „Naţiunea” a lui Iosif Constantin Drăgan, director, am mai fost prim redactor – şef adjunct la „Scînteia Tineretului”, redactor-şef adjunct la „Tribuna României”, publicist comentator la „Flacăra”, redactor-şef la revista „Rebus”. Promovările se făceau cum se fac şi astăzi: ori dai dovadă de osârdie, inspiraţie, seriozitate, ori ai prieteni care te propun. Cazul „Tribuna României”, unde Paul Anghel era redactor-şef şi m-a propus pe mine redactor-şef adjunct şi partidul a fost de acord. Asta a fost o parte bună, şi pe vremea aia. Adică secţia de presă, mult hulita secţie de presă care ne făcea zilele fripte, zilele amare, îi lăsa pe redactorii-şefi să-şi facă singuri echipele. Rar intervenea. Eu, la un moment dat, în 1957 am fost dat afară de la „Scînteia”, mă rog, s-a spus atunci că aş fi încălcat morala partidului, – era o absurditate – de fapt nu mă înţelegeam cu echipa de conducere a „Scînteii”, cu Sorin Toma, cu Silviu Brucan şi cu alţii. Nu rimam de loc cu ei şi nici ei cu mine. De la „Tribuna României” am plecat în urma unui diferend cu secretarul propagandei, Cornel Burtică se chema. La scurt timp după mine a plecat şi Paul Anghel, şeful meu. Eram prieten cu Adrian Păunescu şi i-am zis să mă ia la el. M-a întrebat: „Pe cine ai supărat tu?” I-am zis: „Pe Burtică.” El: „Aoleu… Păi el e şeful nostru!” Şi s-a dus la Burtică şi Burtică a convenit să vin la „Flacăra”. Deci redactorul – şef putea să-şi facă singur echipele.

Aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid? Care au fost urmările?

Să nu mă bănuiţi pe mine acum de lipsă de modestie, sau că vreau să fac pe dizidentul, că nu a fost cazul. Dar la „Flacăra” lui Păunescu, am făcut un material despre Elena Ceauşescu. O dată, de două ori, de zece ori, am fost primul în presă care a scris despre Elena Ceauşescu. Sigur, eu m-am străduit să fac aceste articole, reportaje la modul profesionist. Pe vremea lui Ceauşescu scriai atât de bine că putea apare foarte bine şi în „Le Monde”. Azi aşa, mâine aşa, până la urmă m-am săturat. Şi am zis nu, nu mai scriu. Asta am spus-o într-un cerc restrâns de oameni: era Adrian Păunescu şi adjunctul lui, Nicolae Artenie. Ei îmi spun: „Uite care-i chestiunea: tu nu ştii că cei de la secţie vor ca tu să scrii? Nouă poţi să ne spui de o mie de ori nu. Ei vor ca atunci când e ziua lui sau sunt momente importante vor să scrie Purcaru despre el.” Şi atunci nu am găsit cum să protestez decât pensionându-mă medical şi dispărând din presă. Asta se întâmpla în 1987.

Cum puteau să apară în ziar şi alte informaţii decât cele indicate de partid?

Păi partidul nu indica informaţii; redactorii căutau informaţiile. Veneau comenzi de la partid: „Tovarăşul Ceauşescu s-a ocupat de cutare lucru, vă mobilizaţi să apară un articol despre respectiva chestiune.”

Cum s-a desfăşurat prima şedinţă de redacţie la care aţi luat parte?

Eram la „Scînteia”, că acolo am început. Săptămânal, la „Scînteia”, se organiza analiza ziarului, în sala de marmură a Casei Scînteii, ne adunam toată redacţia, la masa prezidiului stăteau cei cinci mari: Sorin Toma şi adjutanţii lui şi şedinţa aceasta se chema letuska – ăsta era un cuvânt rusesc, noi atunci copiam „Pravda”, „Scînteia” copia „Pravda” ca paginaţie, ca teme, ca tot -. Şi în această letuşka, ţin minte că am fost eu odată criticat pentru un articol în care era vorba despre o familie de fruntaşi – tatăl, cei doi fii, fiica, nepotul, toţi excelau în muncă. Am fost criticat, dar nu mai ştiu care a fost obiectul criticii; orişicât, au spus că era un articol prost. Am înghiţit şi ce era să fac? Întâmplarea a făcut, ca exact după două săptămâni, să mă cheme redactorul-şef Sorin Toma în biroul lui, m-am dus acolo, el s-a ridicat în picioare, ceea ce nu făcea niciodată, mi-a întins o hârtie şi mi-a zis: „Uite, ăsta e articolul tău, care a apărut în „Pravda Tineretului”. Să ştii că era un articol foarte bun.”

Câte zile de teren făceaţi în medie pe lună?

La început, când am mers la „Scînteia”, erau foarte mulţi oameni şi puteai să stai pe teren şi o săptămână pentru un reportaj, iar în ultima mea perioadă la Flacăra, nu mai mult de o zi.

Cum se întocmea în perioada anilor 1980 – 1990 agenda evenimentelor?

Nu se întocmea. Nu aveam o asemenea agendă. Nu exista. Fiecare avea câte un plan de activitate, dacă-l avea. La „Flacăra” nu exista aşa ceva. La „Scînteia” erau planuri foarte largi, cu câte 2 reportaje pe lună. Sigur că eu scriam câte 3 – 4. Le publicau pe toate, fiindcă le considerau – o expresie nefericită – reportaje literare. Şi le publicau în subsolul gazetei, aşa, frumos, cu câte o vignietă.

Au fost gafe, erori?

Era cam greu să apară câte o greşeală; şefii redacţiilor nu-şi puteau permite astfel de lucruri. Era slujba şi viaţa lor în joc. Nu era cazul să se facă vreo greşeală. Că au apărut greşeli în unele articole, şi au provocat scandaluri mari, da. Lucram la „Contemporanul” şi un linotipist, în loc de socialism, a cules ţarism, într-un text în care nu era vorba de nici un fel de ţar. Doamne, ce-a ieşit! „Să fie daţi afară corectorii şi arestaţi! Să fie dat afară linotipistul şi arestat!” Până la urmă, nişte oameni de bine, în frunte cu George Ivaşcu a zis că a fost o pură întâmplare: „Credeţi că linotipistul cu cei doi corectori şi cu şeful corecturii şi cu „capul limpede” s-au înţeles să pună cuvântul ţarism care nu are ce căuta acolo? De ce ar fi făcut-o?” A explicat la partid şi oamenii au înţeles: „Dar să nu se mai repete!”

Ce mari şedinţe, forumuri, plenare referitoare la presă şi cultură au fost în această perioadă? Cum au influenţat ele viaţa redacţiei?

Una mi-amintesc mai bine, că au fost multe. La revista „Ramuri”, unde eram redactor-şef, aveam o rubrică care se numea „Mişcarea ideilor”. Era susţinută cu talent, cu fervoare şi cu o deosebită inteligenţă de Grigore Traian Pop. Prin această rubrică am vrut noi să scoatem la iveală valori, pe de o parte de mult uitate, de altă parte, oprimate de comunişti. S-a scris despre Pătrăşcanu, despre Noica, şi despre Nae Ionescu. Şi am scris despre Nae Ionescu nu ca filosof, căci ar fi fost refuzat, ci ca logician. Cum spunea şi Lenin: „În logică nu poţi greşi, pentru că logica e matematică.” A ieşit un tărăboi îngrozitor şi atunci a avut loc o plenară a Comitetului Central, celebra plenară cu ideologia, plenară pornind de la revista „Ramuri”. Bineînţeles că noi am fost nevoiţi după aceea s-o mai cârmim, să facem texte mai cuminţi.

Care era condiţia jurnalistului în raport cu: organul central de partid; organele locale de partid; lumea culturală; alte categorii de intelectuali?

Cu Organul Central de Partid exista, de bună-seamă, o relaţie de subordonare, dar până la un punct. Revin la revista „Ramuri”. După desfiinţarea cenzurii, paginile se duceau la secţia de propagandă să le aprobe, să-şi ia viza. Viza cenzurii funcţiona în felul următor: se trimiteau paginile la direcţia presei, condusă de un om de bine în epoca aceea, Ion Cumpănaşu, şi veneau înapoi paginile: „Asta nu, asta da, asta se schimbă.” Dar mai făceam şi alte lucruri care puteau să ne coste. Aveam în redacţie oarecum pe un tip, Mihai Ungheanu. Zic oarecum, deoarece el nu avea voie să lucreze în presă (avusese un frate legionar important). Dar era colaboratorul meu permanent şi îl plăteam lunar. El a scris un text care a făcut furori în epocă; se numea „A doua moarte a brazilor” şi era vorba despre cărţile proaste, care strică hârtia. Şi exact astea erau cărţile iubite şi recomandate de partid poporului român. Ce-am făcut noi atunci? Ne-am adresat secţiei de presă, şi le-am zis că suntem foarte întârziaţi cu revista şi să-şi trimită ambasadorul, de la cenzură, omul lor, la Craiova, pentru că trebuie să intre sub tipar. Noi am întârziat-o special. A venit o doamnă, pe care am purtat-o, am dus-o la restaurantul „Minerva”, i-am oferit o cină nemaipomenită. Până la urmă, doamna respectivă a aprobat textul şi zice: „Păi dacă sunt proaste? Foarte bine aţi făcut. De ce să recomandăm literatură proastă?” Ei, după ce a apărut textul, a fost un scandal uriaş. S-a ofuscat „Scînteia”, a scris împotriva noastră nişte chestii zdrobitoare – credeau ei – . Deci aşa mai puteai să lucrezi cu cenzura. În legătură cu lumea culturală: dacă ai nevoie de un om din lumea culturală, îl acroşezi; dacă nu, nu.

Care era condiţia jurnalistului din punct de vedere al veniturilor, recunoaşterii, poziţiei sociale, informaţie?

Veniturile erau medii. Nu eram foarte bine plătiţi, nici azi ziariştii nu sunt foarte bine plătiţi pentru munca pe care o fac.

Ce şanse mai aveaţi ca jurnalist odată ce aţi fi intrat în vizorul organelor de securitate?

Pe mine securitatea nu m-a deranjat niciodată. Eu eram redactor-şef adjunct la „Scînteia Tineretului” şi am rămas odată singur în redacţie, într-o zi de 1 Mai. Trebuia să fac numărul cu manifestaţia de 1 Mai. Au venit băieţii de pe teren, (mai mult de la cârciumă decât de pe teren), redactorul-şef lipsea şi eu m-am apucat să le rescriu textele. Pe la 10 – 11 seara, mai rămăsese în redacţie Vartan Arachelian, (încă un reporter foarte bun), Petre Dragu (care a murit) şi încă câţiva. Şi am plecat la restaurant la „Union”. Şi pe mine acolo m-au apucat nişte draci şi am zis: „Ei, acuma copii, ne-am săturat complet de comunism pe ziua de astăzi. Hai să cântăm cântece legionare!” Şi eu am început să cânt: „Garda, căpitanul, ne preschimbă-n şoimi de fier…” Cam atâta ştiam; nu am avut legionari în familie. Ai mei erau liberali. Şi nu s-a întâmplat nimic. Sigur, a venit chelnărul la noi şi ne-a spus: „Dom’le, potoliţi-vă!”. După un an de zile, când eu, certându-mă cu redactorul-şef de la „Scînteia Tineretului”, am vrut să părăsesc ziarul, am vorbit cu un bun prieten, Constantin Mitea, care era consilierul lui Ceauşescu. Eu îi spun: „Uite, am auzit că vor să trimită pe cineva corespondent în India.” Fusese Ceauşescu în India şi îi plăcuse foarte mult şi nu avea om acolo. Şi urma să trimită un corespondent al „Scînteii”, şi al Agerpresului. Ei, şi am fost propus eu. Deci am plecat de la „Scînteia Tineretului”, la „Scînteia”, la secţia externă, ca să devin externist. Şi după un an, vorbesc cu şeful şi i-am spus: „Domnule, ce fac eu? Stau aici, pierd timpul la secţia externă? Trebuia să plec în India. Ce se aude?” El: „Ai să auzi tu ce se aude, că nu mai pleci.” Eu: „De ce nu mai plec?” El: „Ai să vezi.” Şi a făcut o şedinţă şi după un an mi s-a adus aminte că eu am cântat cântece legionare la „Union”. Ei, în astfel de condiţii trebuia să fiu dat afară din partid şi arestat. Mi-a dat un vot de blam cu avertisment şi mi-au spus să rămân în redacţie. Nu am mai vrut să rămân, am plecat şi m-am dus la o revistă din provincie.

Mai erau jurnalişti după 1990 îndoctrinaţi, zeloşi?

Îndoctrinaţi? Vedeţi, eu când am început să lucrez în presă, la „Scînteia”, nu ştiu dacă erau 10 din 200 de oameni care ştiau să scrie. Erau ceilalţi muncitori, aduşi de la strung, petrol, şi care suplineau lipsa lor de activitate prin activitate politică. Mari iubitori de şedinţe, bătând cu pumnul în masă, arătându-şi devotamentul prin grai, nu prin scris, că nu ştiau să scrie. Bietele lor texte trebuia reparate de zeci de ori ca să apară din când în când în ziar. Ăştia erau zeloşi şi ăştia au rămas zeloşi. Deci zeloşi erau cei care nu ştiau să scrie, restul erau profesionişti.

Analizând perioada 1980 – 1990, care au fost momentele în care jurnalismul a avut cel mai mult de suferit din punct de vedere la libertăţii de mişcare şi care au fost momentele de respiro în care jurnaliştii reuşeau să mai strecoare câte o informaţie?

Dv. aveţi impresia că noi trăiam sub o teroare aşa, din partea partidului şi a securităţii? Nici vorbă. Ne vedeam de treabă, ne scriam articolele, ne duceam pe teren, nici nu ne gândeam la aşa ceva. A, sigur, când urma să apară ziarul, te chema şeful sau adjunctul şi-ţi zicea: „Uite, schimbă aici.” Asta era tot. În rest, cred că îi ignoram. Cel mai mult de suferit am avut când s-a întors Ceauşescu din China; atunci s-a politizat foarte mult presa. Momente de respiro? Nu prea au fost asemenea momente.

Ce tipuri de reportaje aţi scris?

Reportajul meu îndrăgit a fost reportajul de tip monografic. Reportajul făcut de mine, în special la „Flacăra” lui Păunescu, a avut ca model investigaţiile sociologice dintre cele două războaie, ale lui Dimitrie Gusti şi alţii. În aceste reportaje, tema cea mai îndrăgită era satul românesc. Deci eu priveam satul în reportajele mele nu numai evenimenţial, cu evenimentele sale la zi; ci îi luam: din punct de vedere istoric, juridic, geografic, economic, social, al miturilor, al folclorului. Am şi mers pe urmele lui Dimitrie Gusti prin diverse sate. Desigur, asta presupunea mai mult efort decât pentru un reportaj – eveniment. Trebuia să te duci să cauţi colecţiile despre locul respectiv: te duci la Academie, la arhive, să cauţi multe lucruri pe acolo. Dar aveai şi un mare avantaj: te duceai, să zicem, într-un sat; te duceai la primar şi spuneai: „Sunt cutare”, arătai legitimaţia, „domnule primar, spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu familia cutare.” El: „Dar de unde ştiţi?” Eu îmi făceam o predocumentare serioasă. Îmi spuneau multe lucruri şi puteam să fac reportaje mai interesante.

Care erau temele cele mai puţin plăcute?

Am scris ce mi s-a cerut totdeauna, nu aveam în mod deosebit o temă să nu-mi placă…

Câţi reporteri scriau la un reportaj?

Păunescu, la „Flacăra”, a avut o dată ideea să prezinte nişte judeţe. Se făcea o echipă de câţiva inşi şi se luau un judeţ şi fiecare scria partea lui.

Dacă şi cum se făcea predocumentarea?

Unii o făceau, alţii nu o făceau. Eu mă interesam dinainte despre locurile unde mă duceam şi la faţa locului încercam să-i descos cât mai mult.

Care era regimul ilustraţiilor?

Mergeai împreună cu un fotoreporter şi sigur că trebuia să-l ghidezi. Exista cenzură şi în fotografii, iar la „Scînteia” funcţiona în felul următor. De pildă, eu vroiam să scriu despre stahanovişti – erau fruntaşi în muncă -, iar numele provine de la celebrul Stahanov. Reporterul scria, iar fotoreporterul venea cu vreo 5 – 6 fotografii ale omului. Venea cineva de la „Scînteia” şi spunea: „Păi ăsta are capul prea mare şi corpul prea mic. Ia, mutaţi-i capul pe soclul celuilalt.” Şi secţia foto a „Scînteii” făcea operaţia asta. Greu de crezut, nu?

Era o greutate să fii reporter?

Mi-a plăcut meseria, am făcut-o, deci nu a fost o greutate…

Erau locuri predilecte pentru reportaje?

Satele, în special satele de sub Carpaţi, unde există o Românie mai curată, nealterată, necoruptă de turcisme, de ţigănisme, de balcanisme.

Erau anumite teme care se cereau în reportaje?

Asta în funcţie de politica la zi. Politica la zi se bătea pe calitatea producţiei, reportajele se duceau la calitatea producţiei.

Ce era interzis de spus în reportaje?

Ce este azi la ordinea zilei; era interzis să ne ocupăm de violuri, de tâlhării, de activişti corupţi, adică ceea ce se cere azi cu predilecţie. Nu vă ocupaţi de viaţa simplă a oamenilor, că nu interesează pe nimeni – se zice .

Care erau cuvintele interzise? Exista o listă cu cuvintele tabu?

Nu ştiu. Nu am auzit de aşa ceva. Bineînţeles, nu puteai să spui cuvinte porcoase, nu? În prima mea carte pe care am scris-o (am scris aproape 30 de cărţi – reportaje, interviuri, poezii), am spus într-un capitol introductiv că: „Organul nutreşte o iubire oarbă, neagră, xenofobă.” „Xenofob” era de pildă un cuvânt care deranja; „semit” şi „antisemit”, iar nu se spunea, decât atunci când era obligatoriu, când trebuia să demaşti ceva.

Care era atitudinea oamenilor în reportaje? (directori, secretari de partid)

Am luat mai mult interviuri miniştrilor, în special oamenilor de cultură, savanţilor… Aşteptau să le pun o întrebare şi ei îmi răspundeau. Eram primit cu bunăvoinţă, eram primit şi mai rece câteodată, am fost şi refuzat. Nu eu eram cel refuzat, ci redacţia pe care o reprezentam. De pildă, ca să fac un interviu cu Marin Preda – Marin Preda şi cu Eugen Barbu nu se înţelegeau deloc; erau doi scriitori care nu se înghiţeau; considerau că nu era loc pentru amândoi pe planeta asta -, a fost foarte greu – era pentru „Luceafărul” -, dar în sfârşit mi l-a dat, l-am convins. La început, înainte să vină Ceauşescu, îmi verificau oamenii cu care urma să stau de vorbă. Trebuia să-i întreb: „O să iau interviu la cutare, cutare, cutare. Merge?” „Nu merge, că a fost legionar.” „Ăsta merge?” „Nu merge, că a fost fiu de chiabur”. Ăsta merge?” „Merge.” Pe vremea lui Ceauşescu nu s-a mai făcut treaba asta.

Despre ce subiecţi / reportaje vă mai amintiţi?

Despre Ţara Loviştei – o enclavă de oameni proveniţi din Mărginimea Sibiului, în zona Argeşului. E o ţară străveche, amintită prin hrisoave încă din secolul XIII, acolo e un loc în care farmecul acesta ancestral se păstrează intact. Oamenii parcă trăiesc în epoca dacică. Sigur că noutăţile epocii moderne i-au tulburat şi pe ei, i-a mai clintit din neclintire, însă îşi păstrează şi portul, şi limba şi credinţele vechi.

Dintre reportajele scrise de dvs., câte vedeau lumina tiparului?

Toate, absolut toate.

Reportajele scrise de dvs. apăreau cu textul nemodificat?

Da, bineînţeles. Când eram la „Scînteia”, – era prin 1956 -, am cunoscut un căpitan de vapor, m-am împrietenit cu el şi care mi-a zis: „Domnule, de ce nu vii cu vaporul meu? Vorbeşte cu şefii tăi, că mergem să ducem tractoare în Vietnam.” Am vorbit şi deşi nu mă înţelegeam bine cu ei, ideea a prins şi am fost trimis cu vaporul în Vietnam. A început războiul în Suez, am ajuns în Mediterană şi m-am întors cu vaporul. Şi am scris un reportaj de călătorie. Venise atunci la „Scînteia” un nou redactor – şef adjunct, Valeriu Pop şi acesta mi-a tăiat o bucată. Zicea că nu încape. M-am supărat, am făcut un scandal uriaş. În fragment era vorba despre descrierea unui amurg pe mare; nu era nimic care să deranjeze. După mulţi ani am plecat în Vietnam ca corespondent de război, în 1966, trimis de „Scînteia”, deşi eram redactor-şef la Ramul, pentru că nu găsiseră pe altcineva şi chipurile, eu mai fusesem.

Aţi avut de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?

Au mai fost necazuri. Nu poţi respecta adevărul vieţii sută la sută. Nu se poate. Adevărul vieţii e complicat, e complex. Într-un reportaj nu poţi alege decât un fragment din el. Deci, decupezi un fragment din această realitate complexă, în continuă mişcare şi sigur că după aceea, cei de sus spuneau: „Stai domnule, că nu asta era important de spus!” Mi s-a întâmplat, nu numai o dată, să se supere.

Despre ce teme aţi fi scris dacă aţi fi avut “mână liberă”?

Păi, am scris despre toate temele care am vrut.

Date personale:

Nume: Purcaru Ilie

Vârsta în 1980: 47 de ani

Vechime în profesie: 53 de ani

Prima dată  în redacţie: în 1951

Studii: Liceul

Studii de specialitate: Şcoala de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”

Funcţii îndeplinite pe anii 1980 – 1990: redactor-şef la revista Ramuri din Craiova

Evidenţieri: decoraţii: Ordinul Muncii, Ordinul Cultural, şi toate medaliile care erau în epocă: Medalia Muncii, Medalia Republicii, Medalia Tudor Vladimirescu

Sancţiuni: pe linii de partid

Advertisements

3 comments on “Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ilie Purcaru

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s