23 | March | 2010 | Alice in WonderNet

Cateva zile nu am avut net (problema care pe viitor va fi rezolvata). Fara internet complet nu am ramas, avand totusi net pe mobil, insa doar pentru verificarea mailurilor si a catorva stiri. Cand am plecat, nu am crezut, nu mi-am imaginat ca imi va fi atat de greu. Uneori stau in fata monitorului si cate 17 ore pe zi (cine a mai inventat si somnul, habar n-am; dar Mos Ene nu intra in gratiile mele – si asta o spun cu toata certitudinea; mesele de peste zi le mai pacalesc eu cumva, dar pentru somn nu prea am idei).

Revenind. Cred ca Robinson Crusoe nu se simtea nici pe departe atat de… ”naufragiat” ca mine. Sa trebuiasca sa privesc totul in jur, la dimensiunile normale, reale si nu prin prisma a catorva pixeli, a fost un adevarat calvar. Ma simteam precum Alice in Tara Minunilor cand a baut din licoarea magica si, micsorandu-se ingrozitor de mult, nu mai ajungea sa ia cheia de pe masa. Ca imi lipseau ziarele si fluxurile de stiri (am neglijat si jobul din aceasta cauza), asta e partea a doua.

Cateva zile am fost nevoita sa imi reiau vechea mea viata, in care calculatorul nu era prezent (omniprezent mai bine spus). Mese la ore normale si stand la masa impreuna cu familia. Am reusit chiar si sa pescuiesc un somn de dupa-amiaza (de ani de zile nu mai practicasem sportul acesta extrem). Ideea e ca am avut o cura de detoxifiere completa. Cei 20 MB/luna (oferta abonamentului de pe mobil) au fost prea putini pentru mine si nu mi-au ajuns nici pe-o masea, devorandu-i inca din prima zi de exil. Cum am iesit din casa, (obligat, in vreo 2 randuri) au inceput socializarile – si nu pe messenger, virtuale. Diverse cunostinte, vecini de bloc, amici, m-au napadit de a treia oara nu am mai avut curajul sa scot nasul afara, decat pe geam. Parca se intelesesera dinainte sa ma atace intr-un mod atat de real: fata in fata. Am fost coplesita de numarul lor. In doua dati m-am intalnit cu persoane pe care, in mod normal, in cartierul meu linistit (Berceni), nu le vad decat in vreo doua luni. Iar raportul de forte a fost dureros de inegal.

In alta ordine de idei, am avut parte si de o intalnire extrem de fericita. M-am reintalnit cu prietena mea din liceu, cea mai buna prietena, pe care nu o mai vazusem de ani de zile si nu mai stiam nimic despre ea. Drumurile noastre s-au despartit din facultate, iar imprejurarile au facut ca noi sa nu mai pastram legatura. Insa ieri ne-am intalnit din nou. Si nu era singura. Are o scumpete de bebelus in varsta de 3 luni. Iar ea arata implinita si radia de fericire. O fetita minunata, un sot iubitor si un job bun: o familie fericita. Cand ne-am despartit, am facut schimb de numere de telefon si am intrebat-o daca mai intra pe net, sa mai vorbim pe messenger sau prin e-mail. Iar ea mi-a raspuns: ”Nu prea am timp” si mi-a aratat-o pe micuta. A aratat spre viata ei. Reala.