Cutiuţa muzicală

Urmele paşilor mi-i las să se împrăştie pe râul îngheţat
mărgele vii de pe marginea unui vis de cleştar
cu tocuri de pajişti înverzite

cutiuţa muzicală învaţă să clipocească primele cuvinte
în mâini de copil
sub priviri albastre

la umbra primăverilor
pornesc cuţiuţa muzicală
să zboare cu aripi roz

umbrele îşi aruncă pe umeri aburul vieţii lor
şi îşi iau rămas bun de la dimineţi de lapte
cu melodii în fiecare lună de soare

închid ochii şi citesc ce stă scris pe pleoapele mele
pe nervuri de frunze
portativ de sunete-cuvinte

a trecut ceva timp de când am învăţat să merg
pe cuvinte prelinse printre degete
din sufletul cutiuţei muzicale

4 comments on “Cutiuţa muzicală”

—- /pe frunza-ti pui fruntea senina/paru-i talaz in obraz/ inelarul la tampla sta treaz/ lunatic sa vina ori muza balerina/

—-nu vreau sa fiu indiscret— in codrii Slatinicului vegheaza duhul bunicului—??? DA/NU

Text de muzică uşoară

„Odată un elev vede o fată. Nu mai poate să fie liber, nu mai vorbeşte tare şi nu mai mănâncă cu gura deschisă, pentru că nu-şi închipuie că fata nu-l priveşte de undeva.
Într-o zi băiatul îi prinde mâna. Cerul se mişcă din loc şi norii se sparg, înflorind pentru amândoi, zăpezi de vioriu şi verde.
Pe urmă, timp lung de ireal şi adevăr, băiatul îşi poartă prietena pe o amforă de stele nedescoperite, ca să-i ferece icoana în ierburile galaxiei şi-n pământul sferelor, acolo unde ştie că numai taina matematicii lui o s-o poată ajunge.
Într-o noapte arunci crisalida în foc şi cerul rămâne gravid de furtuni. De atunci nu mai existăm, trăim, trăim să-ntâlnim vremea pământului, într-o lume fără oameni, într-o lume de trestii culcate pe-o apă înghesuită de frunzele foioaselor dinamitate de ultimele cartuşe ale soarelui de toamnă.,
În flora plutitoare începe războiul. Peste muţii veniţi la conversaţie apasă o corabie grea şi neagră de fenician.
În adânc lumea se aşază pe dos, cu lampioane înfipte de pomul cu vulpi, de pomul cu foc, de pomul cu sidef. De atunci cresc pe colinele spiritului meu, flori de uraniu, ideile.
După un timp, aprind foc pe o înălţime. Este înălţimea cuibului în care-n fiecare zi adăugăm sufletelor noastre câte un nod, să nu-şi uite niciodată că dacă unul trebuie să plece într-o casă friguroasă, vine şi celălalt.
Într-o noapte de literatură, din nodurile cel mai tare înnodate între braţe, izbucnesc mugurii, un licurici şi o gărgăriţă, bijuterii lucrate-n metalul luminii, de vieţile noastre. În odaia fără lemne, unde dragostea mişcase seminţele, ne găsim ochii, părul, peste gămeliile cu luceferi, pe care le păstrăm între noi. Şi cât aluat dospeşte fuga noastră, unul spre altul.
O zi după aceea s-a întâmplat să trec pe lângă tine. Să ştii că niciunul dintre noduri nu plesneşte…
Aşa, fiindcă viaţa se vrea deasupra. Aventura vine electric, cu nervi şi nu pot s-o gonesc. O vreau şi o rog când umezeşte aerul cu balsam. Văd cum îşi ascunde pietrele umerilor sub păr şi cum rostogoleşte ,râzând peste slăbiciunea mea, migdale, Nu ştiu când pleacă. Rămân un contur mineralizat, cu ochi de sticlă şi buze de cărbune stins, cu un braţ de platin, cu celălalt de tablă, cu picioare de rocă.
În casa noastră nu-i decât pământ ud. Şi copaci negri desfrunziţi şi strâmbi. Suflă un crivăţ din cer. Stau gol într-o mlaştină şi aprind cu respiraţia felinarul, care să-ţi spună să mă cauţi aici.“