Trei

Trei zile am stat cu mâna la gură, privind-o cum pleacă

Dar nu m-am pus înaintea ei, n-am atins-o.

I-am deschis ușa, i-am cărat bagajele și i-am făcut semn cu mâna.

Spre seară, în jurul meu am început să se miște,

să zboare obiecte

și pereții să-și desfacă umerii, gura.

Și m-am văzut pe mine, din prima zi,

Sprijinit ca un leu de pieptul ei pulsând, peste care asfințea soarele.

Ierburi înalte urcau pe scări, sub pat și pe brațe

ne strâgeau fața, ne trăgeau în pământ.

Am închis ochii, i-am rostit numele și am alergat cu ea sub pământ.

A doua zi, i-am desfăcut mâinile, deget cu deget,

I-am desfăcut picioarele, gura, umerii, coastele

Și m-am culcat peste ea, privind-o în ochi.

Eram plin de pământ,  iar dacă vorbeam

Din gură se rostogoleau lângă pat bulbi de iarbă.

În ultima zi, a coborât din pat, înfășurată în pânză,

O văd aproape să iasă și-i fac semn cu încredere.

Ea strigă atunci către mine:

“Te văd înaintea mea și-ți fac semn să oprești!”

Dar strigă atât de puternic încât gura ei rămâne închisă.

În jurul meu, totul se depărta, se mișca înapoi, ca niște tentacule de țărână.

Nu am ridicat din umeri, n-am zâmbit și n-am râs

Am ținut doar ochii deschiși, cât am putut.

Podeaua lucea, proaspăt spălată.

Dorin Cozan