Calendar istoric: 21 noiembrie

1272: După moartea lui Henric III al Angliei, fiul său Prințul Eduard devine rege al Angliei.

Efigia regelui Henric al III-lea la Westminster Abbey, c. 1272
Hernic al III-lea, Rege al Angliei
Domnie:19 octombrie 1216 – 16 noiembrie 1272 (56 ani, 28 zile)
Încoronare: 28 octombrie 1216, Gloucester
17 mai 1220, Westminster Abbey
Predecesor: Ioan
Succesor: Eduard I

Henric al III-lea (1 octombrie 1207 – 16 noiembrie 1272) a fost fiul și succesorul lui Ioan al Angliei ca rege al Angliei pentru 56 de ani din 1216 până la moarte sa. Contemporanii îl cunoșteau sub numele de Henry de Winchester. A fost primul copil-rege de la domnia lui Ethelred. În timpul minoratului său, guvernarea țării a fost asigurată de Guillaume de Marechal și Hubert de Bourg. Henric a fost foarte evlavios și a păstrat o vie recunoștință papei pentru protecția acordată pe vremea minorității sale. S-a recunoscut vasalul acestuia și a favorizat încălcările Romei în dauna clerului englez. Nepopularitatea regelui s-a accentuat treptat timp de 30 de ani. Anglia a prosperat în timpul domniei lui, iar marele său monument este Westminster.

1615: Bătălia de la Tătăreni. Alexandru Movilă, sprijinit de nobilii polonezi Mihai Wisniowiecki și Samuel Koreki, îl invinge pe Ștefan Tomșa și se înscăunează domn al Moldovei.

Foto: http://www.politeia.org.ro

Alexandru Movilă fost domn al Moldovei în perioada 22 noiembrie 1615 – 2 august 1616. Este al doilea fiu al lui Ieremia Movilă și a fost ridicat pe tron cu ajutor polonez, de mama sa Elisabeta (Elisaveta), care făcuse același lucru și pentru celălalt fiu, Constantin Movilă. Ștefan al IX-lea Tomșa fuge în Muntenia, de unde se întoarce cu ajutor de la Radu Mihnea. Nu reușește să-și recâștige tronul, dar arde orașul Iași. Stricându-se relațiile dintre turci și polonezi, turcii și tătarii hotărăsc să-l aducă domnitor pe Radu Mihnea. După înfrângerea suferită la Drăcșani în 3 august 1616 , turcii îi prind pe Alexandru împreună cu mama sa Elisabeta și cu fratele său Bogdan, și-i duc la Constantinopol. Aici, deși Elisabeta era o creștină foarte credincioasă, este silită ca împreună cu fiii ei să treacă la mahomedanism, ca să-și salveze atât viața cât și copiii. Este dusă apoi în haremul unui agă, unde moare după anul 1620. Înainte de a pleca din țară, ea și-a tăiat părul și l-a trimis la Mănăstirea Sucevița, refăcută de soțul ei și care a fost pus într-o sferă de argint sub policandru.

1740: Începe construirea monumentului Sfânta Treime de la Timișoara; monumentul a fost ridicat în amintirea epidemiei care a devastat întregul Banat în jurul anului 1739.

Foto: dccpcnjtimis.ro

Piatra de fundaţie a monumentului a fost pusă la 21 noiembrie 1740, sub supravegherea consilierului administraţiei locale de atunci, Johann Anton Deschan von Hannsen, care a fost şi iniţiatorul şi finanţatorul realizării monumentului. O a doua denumire, mai puţin cunoscută a Statuii Sfintei Treimi, este cea dată de locuitorii de etnie germană ai Timişoarei, şi anume aceea de „Pestsäule”, în limba romană, numele înseamna „Coloana ciumei”, şi se referă la scopul real pentru care a fost ridicat monumentul, şi anume acela de a aminti de „marea ciumă”, care a lovit oraşul între anii 1738 si 1739, în urma căreia o şesime din locuitorii oraşului au pierit. O a doua epidemie de ciumă a erupt în Timişoara între anii 1762 – 1763. Sculptura în sine a fost realizată la Viena şi adusă la Timişoara pe calea apei pe Dunăre, Tisa şi pe canalul Bega. Monumentul a fost conceput în stil baroc, ceea ce îl face să se potrivească cu arhitectura generală a pieţei. Sculpturile sunt şi ele realizate din gresie. Locul iniţial pe care a fost amplasat a fost pe locul liber între Cazarma Transilvaniei, clădirile Iezuiţilor şi casa Deshan, pe locul actualului magazin Bega, teren ulterior cumpărat pentru contruirea unei case, ocazie cu care statuia a fost demolată iar ulterior ridicată în Piaţa Unirii. Statuia Sfintei Treimi este compusă dintr-o coloană înaltă, triunghiulară, coloană înconjurată de nori, în vârful căreia tronează Sfânta Treime, Sfântul Duh, Fiul şi Tatăl, care ţin coroana cerească deasupra capului Fecioarei Maria, care sugerează legătura dintre cer şi pământ. La baza coloanei se află statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, sfântul ocrotitor al Banatului, la picioarele căruia este prezentată simbolic noua provincie sub forma unei fecioare. La aceeaşi înălţime cu statuia lui Nepomuk se găsesc statuia regelui David şi cea a Sfântei Barbara, patroana minerilor. Soclul triunghiular al monumentului are în colţuri statuile unor puteri legendare ocrotitoare: Sfântul Rochus, cu rană la picior, protector împotriva ciumei şi altor boli, Sfântul Sebastian stăpuns de săgeţi, un alt protector împotriva ciumei, şi Sfântul Carol Boromeus, patronul dragostei. Pe cele trei laturi se mai pot vedea sculpturi în relief, reprezentând cele trei calamităţi – războiul, foametea şi ciuma, care au lovit Banatul secolului XVIII. (www.banaterra.eu)

1783: În Franța a avut loc primul zbor din lume al unor oameni de știință într-un balon cu aer cald; zborul a durat 25 de minute, pe o distanta de 9 km iar altitudinea maximă atinsă a fost de 900 de metri.

1784: Împaratul Iosif al II–lea al Austriei ordonă reprimarea Răscoalei conduse de Horea.

Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia
Monumentul, lucrat în granit, cu înălțimea de 22,5 metri, este opera sculptorului Iosif Fekete, cunoscut și ca Iosif Fekete Negrulea, și a arhitectului E. Mihălțan. În interiorul soclului care sprijină obeliscul se află o celulă simbolică cu inscripția: Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan, în partea de est, o Victorie Înaripată ținând în mână o cunună de lauri, iar în partea de vest un basorelief reprezentându-i de Horea, Cloșca și Crișan

Răscoala din 1784, numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri din Munții Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari, preoți etc. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Țara Românească și Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluției să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit și la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaților transilvani. Prin trădare, la 27 decembrie 1784, de către pădurarul Anton Melzer din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Munții Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan, vândut de nouă țărani greco-catolici din Cărpeniș, căpeteniile lor fiind preoții greco-catolici din acel sat, tată și fiu (Popa Moise/ă și Popa Moise/ă cel Tânăr). Arestații au fost depuși la Alba Iulia. S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfășurarea răscoalei și pe cei trei conducători ai acesteia. Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției. Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana și aproximativ de 300 de pedestrași și husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2.500-3.000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei. Execuția prin tragere pe roată s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în aceeași manieră.

Urmările și ecourile răscoalei: Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina. Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură. Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate.

Prima ediţie a documentului Supplex libellus valachorum, publicat la Cluj-Napoca în 1791

Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit “Rex Daciae”

1789: Carolina de Nord a devenit cel de-al 12-lea stat american.

Statul Carolina de Nord, este un stat situat în the sud-estul Statelor Unite ale Americii. A fost unul dintre cele treisprezece colonii originare, devenind cel de-douăsprezecelea stat care a ratificat constituția Uniunii la 21 noiembrie 1789. Primii colonisti englezi permanenti in Carolina de Nord au fost imigranti veniti din S-E Virginiei care s-au stabilit in jurul lui 1650 in partea de N-E a statului. A fost de asemenea locul unde a avut loc primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, când “mașina zburătoare” a fraților Wright, Orville și Wilbur, a decolat de pe o plajă de lângă Kitty Hawk în 1903. Astăzi, este un stat a cărui economie și populație cresc la cote înalte de circa două decenii.

1877: Thomas Edison anuntă invenția sa: fonograful, primul aparat de înregistrat sunete și totodată de redare a lor.

Fonograf Edison

Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847- d.18 octombrie 1931) a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca “Magicianul din Menlo Park”, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1903 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul. În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.

Thomas Alva Edison

Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 “Premiul Rumford” pentru activitatea din domeniul electricității și în anul 1915 “Medalia Franklin” pentru contribuția sa pentru binele umanității.

Edison s-a născut în Milan, Ohio, Statele Unite ale Americii și și-a petrecut copilăria în Michigan. A fost parțial surd din adolescență, ceea ce nu l-a împiedicat să devină operator de telegraf în anii 1860. Primele lui invenții au fost legate de telegraf. În adolescența sa, Edison a lucrat și în alte domenii, vânzând mâncare și bomboane călătorilor prin trenuri. Primul său brevet de invenție a fost obținut pentru mașina electromagnetică de înregistrat voturi în 28 octombrie 1868.

1880: Printr-un act semnat la Sigmaringen, prințul Ferdinand de Hohenzollern, nepotul de frate al lui Carol I este desemnat prinț moștenitor al coroanei României.

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României
Domnie: 10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
Încoronare: 15 octombrie 1922
Predecesor: Carol I al României
Succesor: Mihai al României
Căsătorit cu: Regina Maria
Urmași: Carol al II-lea al României, Elisabeta de România, Regina Greciei, Maria de România, Regina Iugoslaviei, Nicolae, Ileana, Mircea
Nume complet: Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa, la 20 iulie 1927. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern. Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. Urmează apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le absolvește în 1889.

Începând cu 1889, a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare Wilhelm la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acest moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, ajungând până la gradul de general de corp de armată. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său regele Carol I. A condus România pe timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excludere sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Faptul că a ales să lupte de partea aspirațiilor poporului său împotriva propriei familii regale a făcut ca în Romania să mai fie numit și „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”. La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizarea a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat ca primul Rege al României Mari.

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare, care în opinia unor istorici occidentali contemporani a fost aplicată, oricum, prea târziu[1], și a votului universal, deși au continuat să se manifeste o parte din tarele trecutului, în special în domeniul vieții politice și economice, unde deficitul democratic al regimului monarhic românesc s-a manifestat tot atâta timp cât a durat și monarhia în România.

În anul 1925 izbucnește „criza dinastică”, provocată de renunțarea Principelui de Coroană, Carol, la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească ca moștenitor regal pe fiul acestuia, principele Mihai.

Ferdinand moare la Sinaia, la 20 iulie 1927 de un cancer galopant la colon, fiind înmormântat la necropola regală de la Curtea de Argeș. A fost urmat la tron de principele Mihai, care a devenit al doilea rege al României Mari sub numele de Mihai I dar care, din cauza minoratului, va domni sub regență. În virtutea pozițiilor sale în stat, a fost membru de onoare al Academiei Române din 1890, iar între 1914 și 1927 a fost președintele de onoare al aceleiași instituții. În ciuda unor calități personale incontestabile, precum era simțul datoriei, ca și al unor unice reușite istorice ale românilor în perioada cât timp a fost regele țării, istoricii occidentali tind să definească domnia lui Ferdinand ca nesatisfăcătoare și marcată de lipsă de eficacitate, în timpul căreia au fost totuși ratate atât rezolvarea definitivă a problemei țărănești, cât și a problemei deficitului democratic al regimului monarhic românesc. Regele Carol I însuși pare să fi fost dezamăgit de Ferdinand.

1922: Rebecca Felton a devenit prima femeie senator din Senatul american.

1933: Ion Mihalache devine președinte al Partidului Național Țărănesc în urma demisiei lui Al. Vaida–Voievod. Va fi arestat în 1947 și condamnat la închisoare de comuniști, unde va și muri, în 1963.

Ion Mihalache

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni — d. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc.

Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a urmat școala normală și a ajuns învățător. În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

După Primul Război Mondial, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria împreună cu Barbu A. Știrbey, discurs care făgăduia pământ țăranilor și care îi însufletise să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920).

O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

În anul 1926, Partidul Țărănesc se unește cu Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu. Acesta devine președintele partidului, iar Mihalache vicepreședinte. În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii improprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență. Între 1928 și 1930, Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de externe, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu. În 1941, a solicitat mobilizarea sa și a îmbrăcat din nou haina militară pentru câteva zile, luptând de partea armatei române până la Nistru pentru eliberarea Basarabiei, dar a fost eliberat din ordinul personal lui Ion Antonescu.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Ion Mihalache a decedat în martie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

1944: Al Doilea Război Mondial: Armatele române duc lupte grele în nordul Ungariei pentru cucerirea Munților Bukk.

1947: Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

1990: A fost adoptată „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”. Documentul includea un set de principii şi măsuri vizând instaurarea „unei noi ere, de democraţie, pace şi unitate”, punând astfel capăt „Războiului rece”. Prin semnarea acestui document era practic instituţionalizată Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, viitoarea OSCE. Documentul a fost semnat şi de România.

Articol complet pe site-ul Redescoperă Istoria.