Calendar istoric: 23 noiembrie

1248: Ferdinand al III -lea de Castilia izgonește pe mauri din Sevilla.

Ferdinand al III-lea, secolul XIII, miniatură
Rege de Castilia și Toledo
Domnie: 1217–1252
Predecesor: Berengaria
Succesor: Alfonso X
Rege de León și Galicia
Domnie: 1230–1252
Predecesor: Alfonso IX
Succesor: Alfonso X

Ferdinand al III -lea supranumit și Ferdinand cel Sfânt (n. 30 iulie sau 5 august 1199 în Zamora; d. 30 mai 1252 în Sevilla) a fost rege de Castilia și din anul 1230 rege al Castiliei și al Leónului. Ferdinand a fost fiul regelui Alfons al IX -lea de León (1171-1230) și al Berenguelei de Castilia. Prin moartea tatălui și al unchiului său devine în anul 1230 regele regatului unit al Castiliei și al Leónului. Acest lucru îi permite monarhului de a începe izgonirea maurilor din Peninsula Iberică. Ferdinad obține mai multe victorii contra lor, printre care mai importante sunt bătălia de la Jerez de la Guadiana 1233, cucerirea Córdobei în 1236, a Jaénei în 1246, și a Sevillei în 1248. Regatul său va ajunge să ajungă în sud până la mare, numai Califatul de la Granada rămâne necucerit de spanioli. Aceste acțiuni de cucerire au fost urmate de izgonirea maurilor de către creștini din ținuturile cucerite. În timpul domniei sale au fost întemeiate mai multe biserici ca domul din Toledo, sau Universitatea din Salamanca.

Maurii:

Imperiul Marocan (1100)

Sub denumirea de mauri erau cunoscute triburile de berberi nomazi din Africa de Nord, care au fost convertiți la Islam de arabi în secolul VII și care i-au sprijinit pe arabi în cucerirea peninsulei iberice ca trupe de luptă. O mare parte din ei au fost izgoniți din Spania în timpul domniei lui Ferdinand al III-lea de Castilia. De asemenea, în antichitate romanii și cartaginezii îi numeau mauri pe băștinașii berberi din nordul Africii. Termenul a fost aplicat la început berberilor iar apoi cuceritorilor musulmani. În urma expansiunii imperiului arab și a cuceririlor, cuvântul mauri desemna toți arabii în literatura medievală europeană. Etimologia în limba română indică sursa latină “maurus” care a fost preluat în multe dintre limbile Europei, cum ar fi franțuzescu “maure”, formă care se regăsește și în engleză sau germană.

1644: Se publică Areopagitica de John Milton.

John Milton (n. 9 decembrie 1608 – d. 8 noiembrie 1674) a fost poet englez, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze. John Milton s-a născut pe 9 decembrie la Londra. Educat la St. Paul’s School și Christ’s College, Cambridge, Milton a fost un poet savant, a cărui ambiție era să creeze opere de talia epopeilor clasice și care avea puternice vederi teologice.

John Milton
Poet, eseist, dramaturg, prozator, filosof

În cursul anilor petrecuți la Cambridge, Milton a scris poezie în latină și engleză, inclusiv oda On the Morning of Christ’s Nativity (În dimineața nașterii lui Isus Cristos, 1629). Dezgustul său față de dogmatismul din ce în ce mai accentuat din cadrul bisericii engleze a constituit motivul pentru care Milton a renunțat mai târziu la planurile sale de a deveni preot.

Poemele timpurii, printre care Comus și Lycidas (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) sunt dovezi grăitoare în privința darului liric superlativ al lui Milton. În 1638, Milton a plecat în Italia, unde a călătorit, a studiat și a întâlnit multe figuri remarcabile, printre care pe Galilei. Revenind în Anglia în 1639, s-a devotat cauzei puritane și pamfletelor. The Doctrine and Discipline of Divorce (Doctrina și instituția divorțului, 1643), a avut la bază propria sa experiență conjugală nefericită iar Areopagitica promova libertatea presei.

Milton citind fiicelor sale “Paradisul pierdut”, c. 1826. Artist: Eugène Delacroix

După Of Reformation in England (Despre reformă în Anglia, 1641) și The Reason of Church Government Urged against Prelaty (Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaților, 1642), Milton s-a îndepărtat treptat de prezbiterieni și, în 1649, a scris The Tenure of Kings and Magistrates (Împuternicirile regelui și ale magistraților), care sprijinea cauza independenților ce îl întemnițaseră pe regele Carol în timpul revoluției puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziția de secretar latin pentru afaceri externe în cadrul guvernului lui Oliver Cromwell.

Milton a continuat să îl apere pe Cromwell și guvernul Commonwealth-ului în a sa Eikonoklastes precum și în pamfletele în limba latină First Defense of the English People (Prima apărare a poporului englez, 1651), Second Defense of the English People (A doua apărare a poporului englez, 1654) și Defense of Himself (Apărarea sinelui, 1655).

Paradise Lost (Paradisul pierdut, 1667) și urmarea sa mai puțin reușită Paradise Regained (Paradisul regăsit, 1671) au fost scrise când a orbit și când se afla într-un oarecare pericol politic (după restaurarea lui Carol al II-lea), ca și Samson Agonistes 1671, o dramă poetică bazată pe modelul tragediei clasice grecești, dar cu subiect biblic, o piesă de teatru puternică, deși nespecifică genului.

Poemul în versuri albe Paradise Lost (Paradisul pierdut) a apărut în 1667 în zece cărți; a doua ediție, în care Milton reorganiza cele zece cărți inițiale în doisprezece, a apărut în 1674. Acesta este considerat a fi cel mai mare poem epic în limba engleză. În Paradise Lost și Paradise Regained, un al doilea poem în versuri albe în patru cărți, limbajul lui Milton este distins și căutat, abundând în aluzii biblice și clasice, reprezentări alegorice, metafore, jocuri de cuvinte și ornamente retorice. Milton a mai scris 18 sonete în limba engleză și alte 5 în limba italiană, care respectă în general stilul petrarchian și sunt acceptate ca fiind printre cele mai frumoase sonete scrise vreodată.

1710: Începe a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir în Moldova (23 nov. 1710 – 11 iul. 1711)

Dimitrie Cantemir, Domnitor al Moldovei
Domnie: 1693
Predecesor: Constantin Cantemir
Succesor: Constantin Duca
Domnitor al Moldovei
Domnie: 1710 – 1711
Predecesor: Nicolae Mavrocordat
Succesor: caimacan Lupu Costachi
Căsătorit cu: Casandra Cantacuzino, Anastasia Trubetskaia

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711), autor, cărturar, compozitor, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic și scriitor român (moldovean). A fost primul român membru al Academiei de Științe din Berlin.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 într-o familie nobilă, în localitatea Silișteni din comuna Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși. A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantaș. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 22 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie – aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice. Cu prilejul unui război turco-Austriac, soldat cu bătălia de la Zenta, a traversat Banatul. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie, adică ambasador la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, Casandra, care i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria și Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1709 – 1744). Din a doua căsătorie (după moartea Casandrei), cu fiica unui general rus, a avut o fată: Anastasia.

C. Negruzzi scrie: “El avu cu soția dintâi șease feciori și două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete și doi feciori muriră, încă trăind el; și așa-i rămaseră două fete Maria și Smaragda și patru feciori Matei, Constantin, Șerban și Antioh.”

Dimitrie Cantemir în timpul domniei (1710 – 1711)

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iași în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia, la 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Tratatul a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi.

După numai un an de domnie (1710 – 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce creștinii au fost înfrânți de turci în Bătălia de la Stănilești – ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.

Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, în zona Derbent 1723 și a fost înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Domnești din Iași. Potrivit unei legende, Dimitrie Cantemir a fost rosicrucian, iar capul său a fost luat după moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rosi­crucian din Scoția. O lojă masonică cu numele său și al cărei Venerabil a fost și Mihail Sadoveanu, a funcționat în perioada interbelică a secolului trecut la Iași. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Memoria lui Cantemir este onorată prin atribuirea numei său unor străzi importante din București și din alte orașe ale României, prin liceele și universitățile care îl au ca patron.

1843: Ion Ghica a inaugurat cursul de Economie politica la Academia Mihăileană de la Iași, cu lecția “Despre importanța economiei politice”.

Ion Ghica
Membru al Academiei Române

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor. Născut în familia Ghica, era fiul logofătului Dimitrie Ghica și al Mariei Câmpineanu. A luat în ianuarie 1936 examenul de bacalaureatul în litere, la Sorbona (Paris), după care a urmat Școala de arte și manufacturi (1836-1837). În august 1938 a devenit absolvent al Facultății de Științe din Paris, cu o diplomă în științe matematice, absolvind în 1940 și Școala de mine din același oraș. În paralel a audiat cursuri la College de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii.

S-a reîntors în 1941 în Moldova, unde a devenit profesor la universitatea fondată de domnitorul Mihail Sturdza la Iași (Academia Mihăileană). În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, editează săptămânalul Propășirea. A făcut parte din conspirația din 1848, care dorea o uniune a Țării Românești și Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza. Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell reactivează societatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”.

În timpul revoluției de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluției, a rămas în exil la Istanbul; ulterior a fost numit de autoritățile turce în funcția de Bei al Samosului (1853 – 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinț de Samos.

Ion Ghica şi Vasile Alecsandri la Istanbul, în 1855

În 1859 după unirea Moldovei și Țării Românești a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă și devine prim-ministru în timpul lui Cuza si apoi în timpul lui Carol I al României. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870 – 1871. În 1881, a fost numit ministru român la Londra; a deținut această funcție până în 1889. A murit pe 7 mai 1897, la moșia lui de la Ghergani.

În afară de distincția în politică, Ion Ghica a obținut și o reputație literară prin ale sale Scrisori către Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra și descriind vechea stare a societății românești care dispărea rapid. A fost și autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 și Convorbiri Economice. A fost primul care a susținut apariția unei industrii și al unui comerț național.

1864: Este înființat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul Național de Antichități din capitală, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa. Din anul 1990 muzeul se va numi Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” al Academiei Române.

Muzeul Național de Antichități

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.

Alexandru Ioan Cuza
Domnitor al Moldovei (până în 1862)
Domnitor al Țării Românești (până în 1862)
Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (după 1862)
Domnie: 24 ianuarie 1859 – 23 februarie 1866
Născut: 20 martie 1820 ( Bârlad, Moldova)
Decedat: 15 mai 1873 (53 ani) (Heidelberg, Germania)

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

1889: A fost instalat, într-un cazinou din San Francisco, primul tonomat din lume.

1905: Albert Einstein, a publicat celebra ecuaţie E=MC2, formulă ce a revoluţionat fizica modernă şi a deschis calea fabricării bombei atomice.

1916: Primul Război Mondial: Armatele germano-austro-ungare au ocupat Bucureștiul.

1916: Primul Război Mondial: Trupele germane ocupă Ploieștiul, unde 26 de instalații de rafinare a petrolului, ca și toate sondele, rezervoarele din schele și rafinării fuseseră distruse de români la cererea guvernelor englez și francez, pagubele ridicându-se la peste 9 milioane de lire sterline.

1936: A apărut primul număr al revistei Life.

1940: Ion Antonescu, șeful statului român între 1940-1944, a semnat, la Berlin, adeziunea României la Pactul Tripartit.

Ion Antonescu și Adolf Hitler

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om politic român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului cu puteri dictatoriale.

Ion Antonescu
Conducător al României
În funcție: 4 septembrie 1940 – 23 august 1944
Precedat de: Ion Gigurtu (ca prim-ministru)
Succedat de: Constantin Sănătescu (ca prim-ministru)

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om politic român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului cu puteri dictatoriale. Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. A fost demis de la conducerea statului de regele Mihai I prin Actul de la 23 august 1944. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.

1945: A luat sfârșit sistemul de raționalizare a alimentelor impus în SUA, pe durata celui de-al Doilea Război Mondial.

1971: China a devenit membru permanent al Consiliului de securitate al ONU.

1980: O serie de cutremure în sudul Italiei omoară aproximativ 4.800 de oameni.

1991: Freddie Mercury anunță public că are SIDA; a murit a doua zi.

Freddie Mercury cântând la New Haven, în 1978

Freddie Mercury (născut Farrokh Bulsara, Gujarati n. 5 septembrie 1946 – d. 24 noiembrie 1991) a fost un muzician, compozitor și textier britanic, cunoscut ca lider al formației britanice de muzică rock Queen. Mercury a fost recunoscut pentru calitățile vocale remarcabile de tenor și pentru prestațiile live. În calitate de compozitor, a compus multe hituri internaționale, printre care Killer Queen, Bohemian Rhapsody, Somebody to Love, We Are the Champions și Little Thing Called Love. Mercury a murit în urma unor complicații ale sistemului imunitar cauzate de infectarea cu virusul care cauzează Sindromul Imunodeficienței Dobândite. Deși formația Queen nu a fost foarte apreciată de criticii de muzică rock, ca dovadă clară, deși indirectă, fiind nominalizarea sa foarte târzie în Rock and Roll Hall of Fame (doar în anul 2001), aceasta a fost și continuă să fie extrem de iubită și apreciată în întreaga lume. „Marca” Queen a reușit să vândă până în prezent aproape o jumătate de miliard de albume. Trupa a petrecut mai multe săptămâni în UK Album Chart decât oricine altcineva în istoria muzicii, mai mult decât chiar The Beatles. Două dintre cântecele lui Freddie — We Are the Champions și Bohemian Rhapsody — au fost recunoscute drept cele mai bune cântece din toate timpurile de asociații importante precum Sony Ericsson și Guinness World Records. În 2006, Time Asia l-a clasificat pe Mercury drept unul din cele mai importante personalități ale ultimilor 60 de ani. Pe de altă parte, Mercury a fost criticat că și-a ținut secretă originea, preferințele sexuale și îmbolnăvirea de SIDA.

1996: Angola devine membră a WTO (The World Trade Organization)

1996: Un avion etiopian de tip Boeing 767 cu 127 de pasageri la bord este deturnat. În lipsă de combustibil, se prăbușește în Oceanul Indian.

1999: Premiul “Pana de aur pentru libertatea presei” a fost acordat de Asociația Mondiala a Ziarelor (AMJ) ziaristului sirian Nizar Nayyouf, deținut din 1991 într-o închisoare militară din Damasc.

2000: Sunt repatriate rămășițele pământești ale lui Nicolae Rădescu, ultimul prim–ministru democrat al României înainte de comuniști (6 dec. 1944 – 28 feb. 1945); silit să demisioneze, părăsește România la 17 iunie 1946, stabilindu-se în SUA.

Generalul Nicolae Rădescu,
preşedinte al Consiliului de Miniştri al României
(6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimănești – d. 16 mai 1953, New York), a fost militar de carieră și om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România.

2002: Președintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush, a sosit la București, într-o vizită oficială. Este cel de-al patrulea președinte american care a vizitat România, după Gerald Ford, Richard Nixon și Bill Clinton.

Articol complet pe site-ul Redescoperă Istoria.