Interviuri cu foști reporteri din perioada comunistă – astăzi Constantin Amariței (redactor șef adjunct la “România liberă”)

 

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?

Sunt inginer şi am lucrat în presă cu statutul de corespondent voluntar. Atunci erau corespondenţi voluntari care scriau din activitatea întreprinderii din care făceau parte, despre viaţa oamenilor, informaţii despre situaţia evenimentelor firmei şi a colectivului respectiv – în felul ăsta m-am remarcat şi ei m-au adus la ziar. Eu eram pe şantierele de construcţii şi m-au adus redactor – şef la ziarul „Constructorul”. Era de fapt un săptămânal specializat. După un an şi jumătate la „Constructorul”, am fost promovat redactor – şef adjunct la „România Liberă”, al doilea ziar al ţării, unde am fost redactor – şef adjunct pe probleme economice – agricultură şi industrie. După vreo 10 ani de muncă la „România Liberă”, am ajuns corespondent de presă în Bulgaria, corespondent Agerpres la început şi ulterior corespondent al presei noastre generale, (măsură care a introdus-o un secretar de partid). Am avut şansa să scriu în toată presa astfel. După 6 luni de muncă ca corespondent, care m-a făcut să mă întorc şi cu două cărţi despre Bulgaria, am ajuns redactor – şef la ştiri interne la Agerpres, când m-am întors în ţară, după un an şi ceva m-au solicitat la Facultatea de Ziaristică – singura facultate care era la Academia de partid şi unde am fost până la urmă şef de catedră, decan şi aşa m-a prins revoluţia. Iar tinerii de atunci nu erau atât de dornici să înveţe şi având un astfel de auditoriu, m-am retras.

Ce tipuri de reportaje aţi scris?

Eu nu am fost – să zic aşa – un mare reporter, am scris mai mult articole de analiză, pe probleme economice, dar sigur că am cochetat şi cu reportajul. Am avut o rubrică în revista „Magazin” care aparţinea – şi astăzi mai este – de „România Liberă” şi unde prezentam când plecam în străinătate, erau reportajele de călătorie şi am avut şi o rubrică de mare succes, – apăruse atunci o lege cu mărcile româneşti – „Cunoaşteţi mărcile româneşti?”. Şi am vorbit despre mărci ca „Faur” de pildă. În America se dă anual un premiu Pulizer. Şi pentru ziarişti şi pentru scriitori şi pentru alte categorii. Într-un an a primit o reporteriţă premiul Pulitzer pentru o serie de reportaje despre un mic drogat, pe care l-a urmărit şi l-a prezentat în presă ca pe o mostră de pericol pentru tineret. Pentru calităţile deosebite, de reportaj real, din viaţă, autentic, a primit acest premiu. Ca după un timp, să se audă că, de fapt, acel mic drogat, nu a existat, a fost inventat. Şi atunci s-a hotărât retragerea premiului Pulitzer pentru că nu era reportaj publicistic. Reportajul publicistic e din viaţă autentică, are întâmplări reale, nu se creează nimic, nu se adaugă nimic, ceea ce în reportajul literar se poate.

Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ilie Purcaru

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Cum reuşeau redactorii care încercau să practice un jurnalism profesionist să se opună sistemului?

Eu şi alţii ca mine, noi toţi fiind în serviciul comandat, nu putea nimeni să se opună. De exemplu, Păunescu avea o influenţă asupra stăpânirii, în special a lui Ceauşescu şi i se îngăduia să-şi facă de cap. Deci să fie îndrăzneţ cu voie de la poliţie. Sigur că unii dintre colegii mei făceau anchete dure. Eu nu am făcut niciodată asemenea anchete. Eu sunt reporterul – reporter, puţin idilic, puţin liric, mai cu duhul blândeţii. Ei, atunci când a fost cazul, am făcut şi eu astfel de anchete, dar nu astea m-au caracterizat. Cum să te opui sistemului? Sistemul te plătea, sistemul suferea. Puteai să te opui sistemului, dându-ţi demisia din presă. Dar vedeţi, după război, mulţi viteji s-arată. După revoluţie, – nu are rost să dau nume – au spus: „Eu făceam atunci dizidenţă! Păi am scris reportajul acela care a dărâmat un ministru!” „Da, dar asta a fost cu voia partidului!”

Care era atmosfera în redacţie? Existau spioni printre colegi?

Era o atmosferă de lucru, nu pot să spun altceva. Spioni printre colegi? Nu am bănuit pe nici unul şi nici am târziu, după evenimentele din 1989, nu mi s-a adus la cunoştinţă că printre colegii mei s-ar fi aflat aşa ceva. Precis că au fost. Ori ei au fost prea inteligenţi şi nu i-am putut descoperi, ori eu am fost prea nătâng şi iarăşi nu i-am putut eu descoperi.

Cum funcţiona sistemul referatelor şi ce urmări a avut el asupra jurnalistului şi atmosferei din redacţie?

Eu am început în 1951, încă nu împlinisem 18 ani, ca ziarist la “Scînteia”, nu-mi terminasem studiile, nici liceul nu era gata, şi atunci mi-au găsit un loc care nu pretindea studii superioare. Se numea „corespondent local 2”. Dar făcea parte din redacţie şi aveam atribuţiile unui redactor. Încet – încet s-au dat nişte derogări – exista moda derogărilor – adică un for suprem, Secţia de presă a Comitetului Central, te absolvea de vina de a nu avea facultate, dacă te considera bun redactor. Şi atunci am înaintat; am avut foarte multe funcţii: şef de secţie, redactor-şef la revista „Ramuri” din Craiova, pe care eu am ctitorit-o în 1964. După revoluţie, ziarul „România – Internaţional”, redactor-şef, ziarul „România Magazin”, redactor-şef, revista „Regăsirea”, redactor-şef, „Naţiunea” a lui Iosif Constantin Drăgan, director, am mai fost prim redactor – şef adjunct la „Scînteia Tineretului”, redactor-şef adjunct la „Tribuna României”, publicist comentator la „Flacăra”, redactor-şef la revista „Rebus”. Promovările se făceau cum se fac şi astăzi: ori dai dovadă de osârdie, inspiraţie, seriozitate, ori ai prieteni care te propun. Cazul „Tribuna României”, unde Paul Anghel era redactor-şef şi m-a propus pe mine redactor-şef adjunct şi partidul a fost de acord. Asta a fost o parte bună, şi pe vremea aia. Adică secţia de presă, mult hulita secţie de presă care ne făcea zilele fripte,

Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ilie Tănăsache

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate de către mine în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Date personale
Nume:  Ilie Tănăsache
Vechime în profesie: 54 de ani
Pentru prima dată în redacție: în anul 1969
Funcţii îndeplinite între anii 1980 – 1990: reporter la “Scânteia”
La ce publicații ați lucrat în perioada comunistă?
Eu am început gazetăria la un ziar din provincie, la Galaţi, în 1950, când nu erau născuţi părinţii dvs. şi am început la ziarul din Galaţi, după cum spuneam şi se numea pe atunci „Viaţa Nouă”. Am lucrat la uzină şi din uzină am câştigat un concurs de reportaje.
Care a fost primul dvs. reportaj?
Titlul nu mi-l amintesc, dar ştiu că era despre un fost coleg de ucenicie, a murit până la urmă. Şi nu prea îi plăcea lui să citească, iar cum primeam noi pe atunci misiuni pe linii de tineret (eu eram şeful clasei), trebuia să-l conving să citească şi el ceva. El se ocupa mai mult cu boxul, făcea box. Şi atunci, fiind în dormitor cu el, – şi eram şase inşi în dormitor – , am început şi i-am băgat pe gât o carte. Pentru că făcea ucenicia la fierărie, la forjă, i-am băgat pe gât o carte a lui Boris Polevoi, care se numea „Atelierul de foc”. Şi coperta era cu un fierar din muşchii căruia ţâşneau energii şi l-a captivat fiindcă era în meseria lui. Şi a citit cartea asta, de seara până dimineaţa, de nu am putut noi să dormim, fiindcă stătea cu lumina aprinsa. A citit-o şi m-a impresionat faptul – eram şi tânăr pe vremea aceea şi uşor de impresionat – şi am scris „Cum a citit Mircea intr-o noapte cartea, nu, Cum nu ne-a lăsat Mircea intr-o noapte să dormim”. După cum spuneam, reportajul l-am trimis la „Viaţa Nouă”. Habar n-aveam cum se scrie un reportaj, ci am scris ce-am trăit. A apărut reportajul şi mă trezesc că sunt sunat la cămin de redactorul-şef al ziarului, care-mi spune: „Vino încoace, că ai luat un premiu!” Eu habar n-aveam că intrasem într-un concurs pe care îl făcea ziarul atunci, am luat premiul ăsta, am început sa mai scriu la ziar până am terminat ucenicia şi m-au şi luat acolo. În paralel îmi făceam liceul şi aşa mai departe. Deci asta a fost. Şi am lucrat la ziarul ăsta şi am scris de la câini striviţi şi pisici abandonate, şi până la redactor-şef adjunct până în 1969, când un necaz de familie m-a obligat să vin în Bucureşti. De fapt, până în 1968 am lucrat, căci după aia, ca sa pot să plec de-acolo, întrucât eram redactor-şef adjunct şi eram în nomenclatorul regiunii, ziarul fiind ziar de partid, am trecut