Top 10 – Cele mai frumoase castele și palate din lume

1. Castelul Löwenburg

În apropierea orașului Kassel se înalță semeț unul dintre cele mai frumoase castele cu aspect medieval. Cu toate acestea, Lowenburg sau Castelul Leului a fost construit din ordinul lui Landgrave Wilhelm IX (1743-1821), un soi de Walt Disney al epocii lui, care a intenționat ca noua construcție să arate încă de la început ca o ruină romantică. Pentru a reuși să imprime praful timpului pe o construcție încă inexistentă, constructorul a trebuit sa facă un drum până în Anglia pentru a studia ruinele englezești și pentru a stabili un model al viitorei grădini. În prezent, “ruinele” castelului Lowenburg sunt privite ca una dintre primele construcții semnificative în stilul neo-gothic din Germania.

2. Palacio da Pena, Portugalia

Construit în secolul XV pentru a îndeplini rolul unei reședinte, palatul a fost reconstruit mai târziu și donat unei biserici pentru a servi drept mănăstire, iar apoi a devenit palatul ultimei familii regale a Portugaliei. Se află la doar 30 de minute de Lisabona şi se poate Continue reading

SOS Castelul Peleș – Adevăratul castel din spatele copacilor

Weekendul care tocmai s-a încheiat a fost cel mai aglomerat weekend din acest an de pe Valea Prahovei și sute de turiști, români și străini, au ales să viziteze Castelul Peleș din Sinaia, castel considerat a fi unul dintre cele mai frumoase din România, dar și din Europa.

Castelul Peleș, fosta reședință de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României între anii 1873 și 1914 după planurile arhitecților Johannes Schultz și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Berhard Ludwig din Viena.

Castelul Peleș poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

Teoretic și conform Wikipedia. Practic, timpul a fost necruțător cu acest important edificiu, iar castelul poartă acum amprenta vizibilă a degradării.

Mucegaiul și igrasia se întind precum tentaculele unor caracatițe, cuprinzând în brațele lor nu doar ziduri, ci și statui. Statui mute, care nu își pot plânge durerea de a rămâne fără brațe, ciuntite, cu ochi goi și totuși lângă ele, turiștii se fotografiază pentru a păstra vie amintirea vizitării acestui castel impunător.

Pașii timpului și-au lăsat urmele degradării pe trepte ciobite, afectate de intemperii, dar și Continue reading

”La fiecare proiect am luat pe cineva care să aibă asupra noastră o mângâiere duhovnicească”

Interviu cu Șerban Cristian, autor de carte religioasă și editor – Editura Cristimpuri, momentan singura editură ortodoxă din România, care îi are ca target pe cei mici, copii și adolescenți.

Cum v-ați decis să inițiați acest proiect?

Înainte de vârsta de 33 de ani am cochetat cu muzica rock, am avut alte pasiuni, dar la un moment dat a venit o trezire chiar prin intermediul unor cărți dohovnicești, cum ar fi colecția ”Ne vorbește Părintele Cleopa”. Aparent, sunt niște cărți simple, dar sunt totuși niște cărți foarte profunde. Și chiar în urma unor povestioare adresate copiilor, zic eu, că m-am trezit. Am simțit imboldul să urmez și o Facultate de Teologie, timpul s-a scurs foarte repede, acum sunt masterand, anul II la Teologie, probabil că o să fac și un doctorat, am publicat vreo nouă cărți și cam toate s-au vândut până acum.

Cine v-a susținut în aceste proiecte?

Cine altul decât Dumnezeu? Dar la fiecare proiect am luat pe cineva care să aibă asupra noastră o mângâiere duhovnicească,  – la ultimele cărți au fost părinții de la Muntele Athos, de la Schitul Lacu – este un schit românesc – și acolo am luat legătura cu un ieroschimonah (acesta este gradul monahicesc) și ne-au ajutat, adică ne-au corectat textele, să nu facem greșeli de dogmatică ș.a.m.d.

Patriarhia v-a sprijinit în aceste proiecte?

Nu, din păcate, nu. Normal ar trebui să ajungem și la Patriarhie. Dar, ca să spunem lucrurilor pe nume, cartea dohovnicească sau cartea religioasă, are un fel de embargou din partea Patriarhiei.

Embargou? Din ce cauză?

Deoarece este considerată carte neortodoxă – orice apare de la alte edituri și nu are binecuvânatare de la Preafericitul sau Înaltpreasfințitul, în cazul în care ții de o Episcopie. Demersul pentru a obține o aprobare este foarte anevoios, asta înseamnă Continue reading

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România, o etnie formată din 40.000 de tătari

Înființată în anul 1990, după înlăturarea regimului comunist, Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România numără 20 de ani de activitate, timp în care au obținut spațiul de emisie în limba tătară, au organizat primul festival turco-tătar din Dobrogea, dar și primul concurs internațional de lupte tătărești Kureș, precum și formația de dansuri tătărești ”Kostel”, care a participat la festivaluri interne și internaționale. Cu ocazia Salonului de Carte, Presă și Muzică de la Sinaia, UDTTMR este prezentă cu un stand tematic tradițional.

Cherim Gevat, președintele filialei Castelu a UDTTMR

”Suntem o etnie destul de numeroasă în Constanța, în jur de 40.000 de tătari, avem 32 de filiale și lucrăm în continuare. Sperăm să nu ne uităm limba, tradițiile și dorim ca în 2011 să ne prezentăm și mai bine la acest Salon. Avem aici un costum tradițional tătăresc, cu toate că este confecționat în Turcia și sunt 6 exemplare de acest fel, și 6 costume bărbătești. Pe masă avem bunătăți tradiționale: baclava, sarailie, rahat, iar pe perete avem expuse fotografii de la prima ediție a Turneului Internațional de Kureș, din luna mai a acestui an, care a avut loc la Medgidia și la care au participat tineri din Bulgaria, Crimeea si România. (Kureșul este o luptă tradiţională tătărească, moştenită din vremuri străvechi, iar premiile specifice competiţiei de kureş sunt un batal pentru învingător, iar învinsul pleacă acasă cu un „bairak“ -un copac împodobit cu 7 sau 9 articole vestimentare). În Constanța avem Radio T, deocamdată pe frecvența Constanței, dar sperăm ca peste un an să se extindă în toată țara. Este în colaborare cu Uniunea Turcă și cea Tătară, subvenționat de către Republica Turcia.” a declarat Cherim Gevat, președintele filialei Castelu a UDTTMR.

Costum tradițional tătăresc Continue reading

”Pentru mine, acest Salon de Carte înseamnă a fi în familie”

Vă prezint un interviu în exclusivitate cu Attila Marko, Secretar de Stat la Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României.

Care este părerea dvs despre ediția din acest an a Salonului de Carte, Presă și Muzică?

Nu e o noutate pentru mine, este chiar a nu știu câta oară de cand particip la Salonul de Carte și Presă organizat de Amplus la București, dar la Sinaia particip pentru prima oară. Pentru mine nu reprezintă o chestie deosebită, fiind parte a culturii respective, adica sunt parte a dialogului cu cartea, a dialogului cu oamenii care produc cultură prin carte. Noi finanțăm în fiecare an asemenea evenimente, standurile la care se află minoritățile naționale sunt sponsorizate de noi, de departament, în fiecare an, și la București, și la Sinaia. Și la Ploiești, dacă nu mă înșel, avem un Salon de Carte tot de ei organizat. Așa că pentru mine este deja un fel de a fi în familie. Nu este ieșit din comun, este parte a firescului, este parte a normalului. Cu siguranță sunt mulți care vin pentru prima dată și văd Salonul de carte, așa că pentru ei este o supriză. Eu încerc să păstrez legătura cu organizatorii, sa păstrăm nivelul și tradiția.

Ce proiecte aveți pentru viitor?

Sunt foarte multe! Noi, ca departament, derulăm într-un an cam 120-130 de proiecte.

Și care este cel mai important pentru dvs?

Este greu de ales dintre cele multe proiecte pe care le avem noi, deoarece avem Continue reading

10 coperți unicat lucrate manual

‘Das Unheimliche Buch’
Morocco leather
Bound by Karl Ebert, 1914

‘Contes de Perrault’
Beige calf and black morocco leather
Bound by Henri Creuzevault, 1950

‘Book of Ruth’
Morocco leather
Bound by Michel Marius, 1880

‘Cowper’s Poetical Works’
Goat skin and red maple wood
Binder unknown, 1874

‘New Testament’
Silver metal on black leather
Binder unknown, 1710

‘The Bible’
Sharkskin and silver metal-ware
Binder unknown, 1775

‘Book of Hours of Catherine de Medici’
Black morocco leather and plated enamel locks
Binder unknown, 1565

‘Augustine and Heinrich manuscript’
Calf leather and brass
Binder unknown, 1440-1460

‘Notebook’
Embroidered silk
Binder unknown, 1775 (France)

‘Religious Devotional’
Painted parchment
Bound by Christian Engelmann, 1715 Germany

Biblioteca Națională Regală a Olandei deține o colectie de peste o mie de cărţi, ale căror coperți sunt lucrate manual, unele datând de 800 de ani. O parte din aceste cărţi au fost transformate în format digital, iar BibliOdyssey a postat unele dintre cele mai frumoase coperți.

Sursa: neatorama.com

Insulele plutitoare de pe Lacul Titicaca

Insule plutitoare? Parcă ar fi vorba de un roman scris de Jonathan Swift, dar pentru oamenii Uros aceasta este viaţa de zi cu zi. Acest trib mic de indigeni din America de Sud păstrează o mare parte a unei culturi care se întoarce în timp, cu milenii în urmă şi care trăiesc cu teama de a nu fi suprimați de către alte popoare, mai puternice şi mai numeroase.

Lacul Titicaca oferă protecţie. Izolat, şi la o altitudine de peste trei mii de metri deasupra nivelului mării, lacul oferă – pur si simplu printr-o izolare relativă a acestuia (chiar şi pentru actualul și modernul Peru) – o oarecare protecţie față de o eventuală atenție nedorită. La un moment dat, un membru al acestui trib a avut ideea minunată de a folosi trestiile care cresc din belșug pe malul celui mai mare lac (în volum) din America de Sud într-un mod care să le asigure siguranța.

Stuful este suficient de maleabil încât să poată fi uscat, să se facă snop și să se înjghebeze un fel de bărci-insule care plutesc destul de bine. Cu puțină imaginație, membrii tribului Uros au văzut chiar posibilitatea originală de a se folosi de aceste bărci ca de niște domicilii, în cazul în care ar fi trebuit să părăsească urgent uscstul. Deși la început tribul număra câteva mii de membrii, acum mai sunt în jur de cinci sute de persoane care au ales să trăiască în aceleași condiții antice, făcând totuși unele concesii lumii moderne. În mod tradiţional, există pe lac patruzeci insule, dintre care o insulă mai mare, care reprezintă punctul central al comunităţii.

Insule Tortora sunt create manual, din stuf, cu multă meticulozitate, şi reprezintă un habitat în continuă dezvoltare pentru tribul Uros. Deşi stuful utilizat pentru insulă nu este la fel de migălos “ţesut” ca cel folosit pentru bărci, ”construirea” de insule reprezintă un volum de muncă enorm pentru oamenii din acest trib. Insule trebuie să aibă mai mulţi metri grosime, pentru a sprijini casele ce aparțin acestor locuitori ingenioși.

Tortora este o insulă împletită din rădăcini, care formează un strat dens (de până la doi metri grosime), în partea de sus a insulelor care se dezvoltă. ”Ancora” este asigurată de bușteni imenși care se află pe fundul lacului, iar frânghii rezistente fac legătura între acești bușteni și insule, care le asigura stabilitatea. Și totuși, stuful putrezește, iar locuitorii insulelor trebuie să îl înlocuiască în mod constant. Fiecare insula trebuie să treacă prin acest proces de cel puţin patru ori pe an – chiar și mai mult atunci când este sezonul ploios. Dar, există și o recompensă pentru toate aceste lucrări, deoarece fiecare insulă are o durată de viaţă de aproximativ treizeci de ani.

Stuful reprezintă și la propriu și la figurat fundaţia comunităţii insulei, și este important atât pentru economia tribului Uros, dar și pentru sănătate, fiind un bun medicament. Din rădăcina stufului se extrage iodul, care este folosit pentru o gamă largă de afecțiuni. Stuful se poate înfășura în jurul corpului dacă există zone dureroase, iar floarea de stuf este de asemenea folosită pentru o ceaşcă de ceai.

Ca multe culturi unice în întreaga lume, și cultura Uros este în pericol de asimilare. Cei mai mulți dintre membrii tribului Uros vorbesc aymara. Deşi numeric este un popor mic, Uros-ii par să se fi adoptat aspectelor societăţii europene, care le convine. Mulți dintre ei utilizează panouri solare pe case pentru televizorul care funcțioază alături de alte aparate electronice. Cea mai mare dintre insule are un post de radio care difuzează emisiuni timp de câteva ore pe zi, iar conceptul de educație într-un mod public pentru copii este reprezentat sub forma a două şcoli. Cu toate acestea, cultura Uros trebuie păstrată, iar una dintre cele două școli oferă în întregime învățături tradiţionale.

O bucătărie modernă nu există pe insulă, dar apare întrebarea: cum pot găti locuitorii acestor insulițe făcând un foc ce le-ar putea distruge domiciliile? S-a găsit o soluție și pentru această necesitate: se adună o gramadă de pietre destul de mare pentru a se face foc în vârful său, fără să existe vreun pericol de a incendia insula.

O altă întrebare este cum își asigură acest trib iginea insulelor? Sunt totuși câteva sute de persoane care trebuie să răspundă chemării naturii. Membrii tribului Uros s-au gândit și la acest aspect și au meșterit insulițe mult mai mici, chiar în imediata apropiere a insulei pe care locuiesc, iar acestea sunt folosite doar în acest scop. Deşeurilor sunt absorbite de stuf şi servesc viitoarelor recolte.

Economia tribului trebuie susținută prin atragerea a unui număr cât mai mare de turiști care să fie interesați de vizitarea acestor insule unicat. Mai multe familii au câte o cameră de oaspeți rezervată celor care doresc să rămână peste noapte, iar pentru turiști există și un dans tradițional, dar și un veșmânt tradițional pe care oaspeții sunt invitați să îl poarte cu această ocazie specială.

Sursa: kuriositas.com

Cea mai mare carte din lume

Regele Mindon din Birmania s-a decis să lase posterității o comoară. Fiind un mare iubitor al cărților, regele a crezut că literatura este unul dintre cele mai valoroase elemente într-o societate luminată, aşa că a planificat să lase moștenire o carte. Dar nu o carte prăfuită și cu pagini îngălbenite, ci cartea care a fost lăsată urmașilor este cea mai mare carte din lume.

Regele a dorit ca această carte să ”supraviețuiască” cinci mii de ani, astfel că nu avea cum să o tipărească pe hârtie. În 1860, regele Mindon a început o construcție în Mandalay (pe atunci capitala Birmaniei), iar la baza dealului din Mandalay se află și acum cea mai mare carte din lume. Dimensiunile sale sunt cutremurătoare: cartea are 730 de ”pagode-file” și 1640 de pagini. Fiecare ”pagină” este realizată din marmură şi are în jur de o sută de rânduri inscripționate pe ea. Fiecare pagină are o înălțime de peste un metru jumătate, în jur de un metru lățime şi o grosime de 15 cm, o dimensiune care îi asigură stabilitatea.

Fiecare dintre aceste ”file” de marmură are un acoperiş propriu, iar toate cele 730 de tablete sunt aranjate în jurul unei pagode centrale, de aur – cunoscută sub numele de Pagoda Kuthodaw. Cartea în sine nu spune povestea vieţii regelui Mindon – multe persoane de obârşie regală, ar fi, fără îndoială, tentate să ofere o versiune proprie a timpului în care au trăit.

Cele două rânduri de pagode alcătuiesc, împreună, cea mai mare carte din lume, iar pagoda Kuthodaw este renumită pentru comoara sa.

Cartea conține Pail Canon, o colecție de manuscrise în tradiția budhista Theravada. Scrise pe hârtie pentru prima dată acum mai bine de 2000 de ani, Mindon a crezut că aceste manuscrise ar fi potrivite ca să devină  testamentul său.

Pentru ca cineva să își poată face o imagine completă asupra acestui incredibil ansamblu, există o machetă care cuprinde inclusiv pagoda de aur din centrul ”cărții”.

O poveste remarcabilă este și contrucția în sine. Marmura a fost extrasă de la o distanță de 50 km, fiind transportată pe râu până la Mandalay. Când lucrările au început în anul 1860, pietrele au fost inscripționate într-un atelier enorm, iar sute de călugări vârstnici au fost implicaţi în scrierea sacrei scripturi. Inițial, fiecare rând scris a fost umplut cu cerneală de aur, iar fiecare pagodă avea în vârful său o cutiuță ce conținea o piatră prețioasă. Au fost nevoie de opt ani pentru a finaliza această carte, care fost ”deschisă” publicului în 1868.

Când britanicii au invadat partea de nord a Birmaniei, în 1880, pietrele prețioase au fost furate. În anul 1890 ”Cartea” a fost restaurată, dar abia la sfârșitul secolului al XX-lea a ajuns din nou la gloria sa de odinioară, iar acum atrage turişti şi budişti din întreaga lume. Dorința regelui Mindon a fost dusă la îndeplinire, dar totuși rămâne de văzut dacă această Carte va supraviețui într-adevăr cinci milenii.

Sursa: kuriositas.com

Ruinele Copan din Honduras

Aşezarea de la Copan, situată între Honduras şi Guatemala, datează din secolul al V-lea, din timpul Marelui Lord Quetzal Macau. Marele Lord a fost numit după două dintre păsările din această zonă, iar așezarea a prosperat până în secolul al XII-lea.

Civilizația Maya lăsat amprente vizibile între granițele din America Centrală, care au schimbat în mod semnificativ modul în care privim acum vechile civilizaţii. De-a lungul Hondurasului, Guatemalei şi Mexicului, ruinele au făcut obiectul studiului pentru arheologi.

Ruinele de la Copan se disting de alte ruine pre-columbiene prin faptul că locuitorii nu au fost forţaţi de către spanioli să părăsească orașul. De fapt, se pare că aceștia au plecat chiar cu doi ani înainte de sosirea conchistadorilor. Există mai multe teorii cu privire la motivul părăsirii așezării, însă părerea general acceptată este cea cu privire la teren, care nu era propice agriculturii.

În ceea ce priveşte numele așezării, nimeni nu ştie care a fost cel original, însă din secolul al XVI-lea, Spania a decis să-i dea denumirea de Copan.

Pentru cine dorește să viziteze acest sit, trebuie să știe că este nevoie de câteva zile pentru a se plimba între aceste vaste ruine. Există numeroase case regale, zone religioase și locuințe aparținând clasei medii. Dar totuși există și ceva care nu a fost scos la suprafață. Este vorba de Templul Rosalila, din secolul al VI-lea, care are un design complicat și care și-a păstrat straturile originale de vopsea.

Ca multe alte civilizaţii pre-columbiene, există temple și deasupra solului decorate cu chipuri umane cioplite. Figurile lor sunt în același timp și înfricoşătoare, dar şi pline de umor, unele reprezentând animale şi păsări.

Astăzi, macaul își are încă habitatul între ruinele așezarii Copan, dar din păcate, quetzalul este mai rar întâlnit, specia sa fiind pe cale de dispariţie.

Sursa: bukisa.com