SOS Castelul Peleș – Adevăratul castel din spatele copacilor

Weekendul care tocmai s-a încheiat a fost cel mai aglomerat weekend din acest an de pe Valea Prahovei și sute de turiști, români și străini, au ales să viziteze Castelul Peleș din Sinaia, castel considerat a fi unul dintre cele mai frumoase din România, dar și din Europa.

Castelul Peleș, fosta reședință de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României între anii 1873 și 1914 după planurile arhitecților Johannes Schultz și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Berhard Ludwig din Viena.

Castelul Peleș poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

Teoretic și conform Wikipedia. Practic, timpul a fost necruțător cu acest important edificiu, iar castelul poartă acum amprenta vizibilă a degradării.

Mucegaiul și igrasia se întind precum tentaculele unor caracatițe, cuprinzând în brațele lor nu doar ziduri, ci și statui. Statui mute, care nu își pot plânge durerea de a rămâne fără brațe, ciuntite, cu ochi goi și totuși lângă ele, turiștii se fotografiază pentru a păstra vie amintirea vizitării acestui castel impunător.

Pașii timpului și-au lăsat urmele degradării pe trepte ciobite, afectate de intemperii, dar și

Interviuri cu foști reporteri din perioada comunistă – astăzi Constantin Amariței (redactor șef adjunct la “România liberă”)

 

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?

Sunt inginer şi am lucrat în presă cu statutul de corespondent voluntar. Atunci erau corespondenţi voluntari care scriau din activitatea întreprinderii din care făceau parte, despre viaţa oamenilor, informaţii despre situaţia evenimentelor firmei şi a colectivului respectiv – în felul ăsta m-am remarcat şi ei m-au adus la ziar. Eu eram pe şantierele de construcţii şi m-au adus redactor – şef la ziarul „Constructorul”. Era de fapt un săptămânal specializat. După un an şi jumătate la „Constructorul”, am fost promovat redactor – şef adjunct la „România Liberă”, al doilea ziar al ţării, unde am fost redactor – şef adjunct pe probleme economice – agricultură şi industrie. După vreo 10 ani de muncă la „România Liberă”, am ajuns corespondent de presă în Bulgaria, corespondent Agerpres la început şi ulterior corespondent al presei noastre generale, (măsură care a introdus-o un secretar de partid). Am avut şansa să scriu în toată presa astfel. După 6 luni de muncă ca corespondent, care m-a făcut să mă întorc şi cu două cărţi despre Bulgaria, am ajuns redactor – şef la ştiri interne la Agerpres, când m-am întors în ţară, după un an şi ceva m-au solicitat la Facultatea de Ziaristică – singura facultate care era la Academia de partid şi unde am fost până la urmă şef de catedră, decan şi aşa m-a prins revoluţia. Iar tinerii de atunci nu erau atât de dornici să înveţe şi având un astfel de auditoriu, m-am retras.

Ce tipuri de reportaje aţi scris?

Eu nu am fost – să zic aşa – un mare reporter, am scris mai mult articole de analiză, pe probleme economice, dar sigur că am cochetat şi cu reportajul. Am avut o rubrică în revista „Magazin” care aparţinea – şi astăzi mai este – de „România Liberă” şi unde prezentam când plecam în străinătate, erau reportajele de călătorie şi am avut şi o rubrică de mare succes, – apăruse atunci o lege cu mărcile româneşti – „Cunoaşteţi mărcile româneşti?”. Şi am vorbit despre mărci ca „Faur” de pildă. În America se dă anual un premiu Pulizer. Şi pentru ziarişti şi pentru scriitori şi pentru alte categorii. Într-un an a primit o reporteriţă premiul Pulitzer pentru o serie de reportaje despre un mic drogat, pe care l-a urmărit şi l-a prezentat în presă ca pe o mostră de pericol pentru tineret. Pentru calităţile deosebite, de reportaj real, din viaţă, autentic, a primit acest premiu. Ca după un timp, să se audă că, de fapt, acel mic drogat, nu a existat, a fost inventat. Şi atunci s-a hotărât retragerea premiului Pulitzer pentru că nu era reportaj publicistic. Reportajul publicistic e din viaţă autentică, are întâmplări reale, nu se creează nimic, nu se adaugă nimic, ceea ce în reportajul literar se poate.

Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Mihai Milca (“Scânteia Tineretului”)

 

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005. Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?

Înainte de 1989 am lucrat la mai multe publicaţii, având în vedere că am debutat în 1967, aşa că am avut 20 de ani de activitate gazetărească. Am scris şi la cotidiene, şi la reviste de cultură, şi la reviste de specialitate, lista e foarte lungă. Aş putea să o iau în ordine cronologică: revista „Ramuri” din Craiova (revistă de cultură), ziarul „Înainte”, (cotidian), tot din Craiova, ziarul „Viitorul” din Turnu-Severin, (asta în perioada liceului), după aceea, în perioada facultăţii am colaborat la „Viaţa Studenţească” şi la „Amfiteatru”; după terminarea facultăţii am publicat la „Scînteia Tineretului”, revista „Contemporanul”, „Luceafărul”, ocazional la „România Liberă”, la „Scînteia”, la „Era Socialistă” (care era o publicaţie cu caracter teoretic – la câteva dezbateri) şi la revistele de specialitate (de sociologie – Viitorul Social, şi „Revista de filozofie”) – deci care erau publicaţii profesionale.

Ce tipuri de reportaje aţi scris?

La viaţa mea am scris mai puţin reportaje. Mi s-a întâmplat să scriu şi reportaje sub presiunea unei comenzi sociale sau reportaje de călătorie, după ce efectuam deplasări în străinătate. Am scris despre diverse locuri din China, din Gruzia, din Grecia… În ce priveşte reportajele despre realitatea românească internă, desigur că

Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ioan Erhan

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?

Am lucrat numai la „Scînteia”, de la terminarea facultăţii şi până în anul 1990 – am lucrat 25 de ani la „Scînteia”. Aici am ajuns direct din facultate (ASE – secţia economie politică), am fost verificat în sensul că mi s-a dat drept probă de scris să fac o recenzie de carte, chestii d-astea. „Scînteia” făcea o selecţie foarte riguroasă între cei pe care îi aducea. Îi verifica din timp, nu de când se făceau repartiţiile. Eu ştiam că voi fi la „Scînteia”, ştiam cu cel puţin 6 luni înainte.

Ce era interzis “de spus” în reportaje?

Ceea ce se întâmpla cu adevărat. Nu puteam scrie despre oameni care aşteptau câte trei – patru ore în maşini înşirate pe distanţe de aproape doi km în dreptul unei benzinării. Dacă am fi fost o presă pe picioarele noastre, ar fi trebuit să ştim de ce se ajunsese la această situaţie şi să spunem oamenilor.

Era o greutate să fii reporter?

Uneori, da.

Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ilie Tănăsache

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate de către mine în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Date personale
Nume:  Ilie Tănăsache
Vechime în profesie: 54 de ani
Pentru prima dată în redacție: în anul 1969
Funcţii îndeplinite între anii 1980 – 1990: reporter la “Scânteia”
La ce publicații ați lucrat în perioada comunistă?
Eu am început gazetăria la un ziar din provincie, la Galaţi, în 1950, când nu erau născuţi părinţii dvs. şi am început la ziarul din Galaţi, după cum spuneam şi se numea pe atunci „Viaţa Nouă”. Am lucrat la uzină şi din uzină am câştigat un concurs de reportaje.
Care a fost primul dvs. reportaj?
Titlul nu mi-l amintesc, dar ştiu că era despre un fost coleg de ucenicie, a murit până la urmă. Şi nu prea îi plăcea lui să citească, iar cum primeam noi pe atunci misiuni pe linii de tineret (eu eram şeful clasei), trebuia să-l conving să citească şi el ceva. El se ocupa mai mult cu boxul, făcea box. Şi atunci, fiind în dormitor cu el, – şi eram şase inşi în dormitor – , am început şi i-am băgat pe gât o carte. Pentru că făcea ucenicia la fierărie, la forjă, i-am băgat pe gât o carte a lui Boris Polevoi, care se numea „Atelierul de foc”. Şi coperta era cu un fierar din muşchii căruia ţâşneau energii şi l-a captivat fiindcă era în meseria lui. Şi a citit cartea asta, de seara până dimineaţa, de nu am putut noi să dormim, fiindcă stătea cu lumina aprinsa. A citit-o şi m-a impresionat faptul – eram şi tânăr pe vremea aceea şi uşor de impresionat – şi am scris „Cum a citit Mircea intr-o noapte cartea, nu, Cum nu ne-a lăsat Mircea intr-o noapte să dormim”. După cum spuneam, reportajul l-am trimis la „Viaţa Nouă”. Habar n-aveam cum se scrie un reportaj, ci am scris ce-am trăit. A apărut reportajul şi mă trezesc că sunt sunat la cămin de redactorul-şef al ziarului, care-mi spune: „Vino încoace, că ai luat un premiu!” Eu habar n-aveam că intrasem într-un concurs pe care îl făcea ziarul atunci, am luat premiul ăsta, am început sa mai scriu la ziar până am terminat ucenicia şi m-au şi luat acolo. În paralel îmi făceam liceul şi aşa mai departe. Deci asta a fost. Şi am lucrat la ziarul ăsta şi am scris de la câini striviţi şi pisici abandonate, şi până la redactor-şef adjunct până în 1969, când un necaz de familie m-a obligat să vin în Bucureşti. De fapt, până în 1968 am lucrat, căci după aia, ca sa pot să plec de-acolo, întrucât eram redactor-şef adjunct şi eram în nomenclatorul regiunii, ziarul fiind ziar de partid, am trecut