Sursa foto: http://www.article2u.info

Doamna cu lacrima uscată

O ținea de mână și au intrat împreună în cabinet, ușa rămânând deschisă. A ajutat-o să își scoată paltonul, a așezat-o grijuliu pe scaun și i-a luat mâna, ridicându-i mâneca. Ea nu se împotrivea deloc, ci îi urmărea cu atenție toate mișcările. Din când în când ridica ochii spre el. Ochi curioși, ochi care nu știau ce se întâmplă cu ea. Asistenta i-a apropiat acul de venă pentru a-i recolta sânge. Ea și-a tras mâna, îngrozită, uitându-se cu ochii măriți de spaimă la vârful acului. El a încercat să o liniștească și i-a luat mâna în mâna lui. Cu cealaltă mână îi aranja căciulița neagră pe cap, mângâind-o în același timp. I-o lăsa mai pe frunte, i-o îndrepta, iar atenția ei i-a fost abătută spre el. Cu o privire de copil înspăimântat nu îl slăbea din ochi. Nici măcar n-a dat atenție înțepăturii acului. Nu s-a uitat nicio clipă la seringă. Toată atenția îi era concentrată la chipul bărbatului de lângă ea. Și se uita la el cu gura ușor întredeschisă, parcă pentru a-i sorbi cuvintele care nu erau însă rostite.

Asistenta se îndepărtase de ceva timp, însă ea nu își coborâse privirea. Nici măcar când el îi ținea la mâna îndoită pansamentul cu spirt. Abia după ce i-a tras mâneca, cu grijă, și a ajutat-o să își îmbrace paltonul, ea a început să privească în jur cu ochi rătăciți și goi, ca o mină părăsită. Au plecat împreună din cabinet, el ținând-o de braț. Cu pași înceți, de parcă timpul se scurgea pe lângă ei fără să-i atingă. Pășeau în timp, pe culoarul rece, două siluete fără nume. Pășeau fără zgomot, fără speranță.

Orice i se poate lua cuiva pe lumea aceasta. Orice. Mai puțin speranța. Dacă până și acest drept îi este luat, atunci viața nu mai are niciun sens. Tot ce se întâmplă după aceea nu mai este nimic altceva decât începutul morții.

I-am regăsit un etaj mai sus, așteptând pe scaune, unul lângă celalalt. Ea, cu privirea lipsită de puls, el, aplecat, cu mâinile sprijinite de genunchi… Se mai îndrepta din când în când de spate, o privea, îi aranja din nou căciulița neagră pe cap. Cu grijă, de parcă aranja un bibelou. Iar ea își privea mâinile pe care le ținea împreunate în poală. Degetele îi zvâcneau din când în când, apoi le strângea, făcându-le pumn. Apoi iar le desfăcea, ușor, ca într-un joc pe care îl privea fără să îl vadă, fără să îl înțeleagă.

”Ce să fac, doamnă? Nu mai are pe nimeni care să o îngrijească în afară de mine. O soră i-a murit și mai are o soră care nu vrea să audă de ea. Nu pot s-o las de izbeliște, ca pe un câine la marginea drumului. De 5 ani numai prin spitale umblăm. Asta e, ce ți-e scris, aia o tragi. Cât o trăi voi fi lângă ea. Nu pot s-o las.”

Cuvintele lui au sunat ca o resemnare amară. Cumplit de amară.

S-a aplecat să îi lege un șiret de la gheată care se desfăcuse nu de mult timp. S-a aplecat cu greu și, cu degetele tremurânde, l-a făcut fundă. Așa cum trebuia să stea. Nimic nu îi scăpa privirii. Nici faptul că iar i se strâmbase căciulița pe frunte. Cu ambele mâini a aranjat din nou bibeloul… ea a închis ochii, iar umbra unui zâmbet blajin i-a străbătut fața…

”Merg după fișă, da? Nu pleci de aici. Vin repede.”

Ea, văzându-l că se îndepărtează, a început să fie neliniștită. Se foia pe scaun, se ridica, se așeza, iar se ridica, își întindea gâtul, poate îl va zări mai repede întorcându-se. Pe cât de liniștită fusese cu el, pe atât de agitată devenise după ce rămăsese singură. Nu spunea nimic, doar un geamăt înfundat îi răzbătea printre buzele întredeschise.

”Cum vă cheamă?”

”….”

”Haideți, încercați să îmi spuneți mie până vine soțul dvs. Cum vă cheamă?”

”…”

”Care este numele dvs.?”

”…”

Iar biata se uita, neînțelegând ce vrea acea străină care venise atât de aproape de ea. Și își frângea mâinile și se chinuia să își amintească și să pronunțe cu voce guturală ceva care, pe vremuri, fusese atât de firesc… Să își pronunțe propriul nume… Și-a luat capul între mâini și a început să-l clatine în tăcere. Încercările ei s-au dovedit a fi neputincioase în fața curiozității femeii care apoi a întrebat-o:

”Vreți să mâncați? Uitați aici o felie de cozonac.”

A primit felia, ținând-o, cu ambele mâini, în dreptul gurii ca pe o muzicuță. A reușit să ronțăie, încet-încet, însă cu ochii era tot înspre capătul holului. În cele din urmă, el s-a întors, iar ea, de bucurie, s-a ridicat și a scăpat din mână colțișorul de cozonac ce îi mai rămăsese. El s-a aplecat și l-a luat într-un șervețel, adunând și toate firimiturile care căzuseră pe scaun și pe jos.

”Ai văzut că n-am stat mult? …Da, doamnă. Nici acasă mai mult de o oră-două nu o pot lăsa singură. Trebuie să îmi fac programul în așa fel  încât să fiu cât mai puțin lipsit de acasă. Și la cumpărături merg la cel mai apropiat magazin și mă întorc repede. Încerc să fiu plecat când ea doarme, să nu-mi simtă lipsa. Am o nepoată pe care am rugat-o să vină înainte de Crăciun să mă ajute cu pregătirile. A venit a doua zi de Crăciun, seara.”

Priveam toată scena de la distanță. Atât de mult aș fi vrut să mă apropii să o văd, să vorbesc cu ea, să îi spun… că va fi bine. Să o încurajez… deși știam că poate nu mă va înțelege. Niciodată n-am simțit o dorință mai mare de a mă apropia de cineva. Însă mi-era teamă să nu îi stingheresc, să nu le invadez spațiul…

Mă atrăgea persoana ei, nu îmi dau seama nici acum de ce. Însă era ca un magnet. Aș fi îmbrățișat-o dacă aș fi putut. Dar nu aveam cum. Nu puteam merge pur și simplu și să o iau în brațe. Deși îmi doream din toată inima.

Se simțea obosită. Și-a pus capul pe umărul soțului și a închis ochii. El a trezit-o ușurel și a dus-o să se întindă într-un pat din salonul în care erau internările de zi. Stătea pe marginea patului, iar el, în picioare, îi aranja, din nou, căciulița. Cu aceeași grijă, cu aceeași atenție. Salonul era chiar lângă holul de așteptare, iar ușa era deschisă. Doctorul urma să vină la vizită, așa că pacienții care așteptau pe hol au intrat în salon. Am intrat și eu, ca însoțitor.

Când am trecut pe lângă ea, m-a privit. Și-a ridicat ochii către mine și m-a privit. M-a frapat culoarea ochilor ei de un albastru intens, ca cerul. Iar de sub căciulița neagră i se iveau, răzvrătite, câteva bucle. Albe și blonde. Nuanțe împletite.

”În ’90 a născut un băiat. Orb. I-a murit la sân, în timp ce îl alăpta. Atunci a suferit un șoc. Iar de 5 ani, problemele de sănătate i s-au agravat. A suferit multe operații…”

Nu îl mai ascultam. Toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun au dispărut. Nu mai exista nimic altceva decât privirea ei. Era fascinantă, hipnotiza. Atâta blândețe amestecată cu suferință și lipsită de speranță n-am mai văzut niciodată. Și nici nu cred că voi mai vedea la cineva, vreodată, o astfel de privire.

A întins mâinile tremurânde către mine și m-am aplecat spre ea. Mi-a prins fața între palme și m-a sărutat pe ambii obraji. Iar eu am îmbrățișat-o, abia stăpânindu-mi lacrimile și șoptindu-i:

”Va fi bine! Vă veți însănătoși! Veți vedea! Rămâneți cu bine, doamnă! Va fi bine!”

Când am privit-o din nou, pe obrazul său drept am văzut forma unei lacrimi uscate. Doar atât mai rămăsese din multele lacrimi pe care le vărsase de-a lungul anilor.

Pe obrajii pe care suferința își încercase condeiul, doar atât mai rămăsese: o lacrimă de sare.

Alice Diana Boboc

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s