Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței. Interviurile au fost realizate în anul 2005. Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.
Ce tipuri de reportaje aţi scris?
Toate reportajele care intrau sub genericul „Reportaje din actualitatea socialistă a ţării”. Însă şi aici era o treabă: ca în oricare altă meserie, fiecare poate cât ştie şi ştie cât a învăţat gazetărie. Am căutat răspunsul la întrebarea: De ce fac unii oameni munca pe care o fac? Cei mai mulţi dintre ei făceau muncă grea. Şi mă duceam la ei şi scriam cu foarte multă plăcere despre oamenii aceştia, despre situaţii conflictuale, principial de-adevăratelea – de ce unul mergea într-un fel şi de ce celălalt mergea altfel, de ce se cramponau oamenii la un moment dat, ce-i mâna pe ei înainte… Erau foarte multe. Nu mai zic de situaţii din astea, de catastrofe – inundaţii, cutremure – că le-am prins pe toate. Deci cam astea erau. Mai era şi celebra „Picătură de cerneală” de pe pagina întâia. A fost odată un reportaj intitulat „Bătrâna şi atomul marcat”în care era vorba despre o ţărancă de la dracu-n praznic, care folosise la sfatul inginerului agronom, nu ştiu ce fel de substanţă care fusese marcată şi pe care le folosesc băieţii acum să crească mari şi frumoase animalele. Apare pe jos, pe prima pagină a „Scînteii” – „Bătrâna şi atomul marcat”, şi sus era un articol adresat tovarăşei Ceauşescu. S-a terminat atunci urât de tot, pentru că s-a considerat că a fost o aluzie directă la vârsta doamnei.
Care erau temele cele mai puţin plăcute?
Subiectele comandate. Erau anumite zile în care trebuia să te duci cu temele făcute din redacţie. Erau cele mai nefericite zile. Odată ţinea tovarăşul o cuvântare. Sunt chemat la conducerea ziarului şi mi se spune: „Te duci împreună cu fotoreporterul şi faci un reportaj despre cum ascultă oamenii cuvântarea asta”. Ne-am dus să vedem ce fac ăia de la uzina Vulcan. Erai de la ziar, nu puteai să ocoleşti secretarul de partid, indiferent de la ce ziar erai. Ne ducem la secretarul de partid, ne prezentăm, ăla se uită lung la noi, că nici dracul nu asculta cuvântarea tovarăşului. Fotoreporterul: „Lasă, că ne descurcăm noi.” De scris mai mergea, dar cum şi ce să fotografiem. Atunci, măgarul de secretar de partid a legat o găleată sus, de unul dintre stâlpii de susţinere ai halei şi fotoreporterul s-a suit deasupra, secretarul a chemat câţiva oameni jos şi a ieşi marginea găleţii ăleia de parcă ar fi fost un balcon şi cei care ascultau cu gura căscată. Asta a fost. Se minţea până nu se mai putea. Cred că – apropo de secţia “A.R.O.” – în secţia asta s-a minţit cel mai puţin, dar asta pentru că tipii erau foarte isteţi şi recurgeau la tot felul de chestii (de pildă, fraza cu noroiul cum a fost transformată). Erau adevăruri din astea, formulate prin minciună. Adică ce se scria de către oamenii secţiei, era adevărat. Spre deosebire de alte secţii – cei de la secţia industrială, agrară – unde erau obligaţi să scrie. Dacă tovarăşul zicea că în până la data cutare se termină însămânţările, cel care se ducea şi vedea foarte bine că nici peste o săptămână nu se terminaseră, nu avea cum să spună, din moment ce tovarăşul strigase în gura mare că s-au terminat însămânţările. După cum spuneam, în secţia asta nu s-a minţit foarte tare. Să extrapolăm de pildă cu Vântu. Dacă scriam că „la Slobozia s-a construit un bloc”, te trezeai în reportajul respectiv cu mici paranteze, cu intervenţii de genul: „La Slobozia, ca şi în toată ţara, s-a construit un bloc”. Adică generalizări din astea cu totul neavenite.
Cum se făcea predocumentarea?
Exista un serviciu de documentare în ziar. Era un dosar în care se decupau materiale, care se lipeau… Deci, pe anumite teme, se făceau astfel de dosare. Dacă te duceai să scrii despre ceva din agricultură, citeai dosarul cu agricultura cu titlul de proiect, în care găseai materiale apărute de-a lungul anilor în ziar pe tema respectivă şi îţi formai o idee cam cum s-a pornit acolo pe aşa ceva.
Ce presupunea procesul de documentare?
Cam aceleaşi pericole pe care le presupune şi astăzi, mai ales în anchetele sociale. Se purtau foarte tare anchetele cu dobândirea de bacşişuri, cu bani obţinuţi pe căi dubioase, se făceau şi atunci nişte afaceri, unele dintre ele chiar monstruoase. Mi-aduc aminte că dacă spun cuiva acum de exemplu că cineva a cumpărat mănăstirea Caşin, n-are să mă creadă. Cineva intrase în posesia clădirii şi vroia să o vândă şi a găsit cumpărătorul. Deci astea erau situaţii în care aveai de-a face cu riscuri destul de mari. Un fost şef al nostru, judeţean, a fost trimis să facă o anchetă socială în care i se spusese să dărâme pe cineva. Şi nu ştiai dacă are omul dreptate sau nu. Se putea înscena. Iar în cazul mitei, cred că am fost printre puţinii care nu s-au pretat la aşa ceva. Au mai fost câţiva, dar foarte puţini au rezistat. Băieţii de ce ascultau – pentru că nu ştiau altă meserie. Ştiau că dacă ar fi fost daţi afară, n-ar mai fi putut să lucreze în gazetărie. Şi omul odată a încercat chiar să-mi-i dea. Am avut chiar mare baftă că a mai fost pe fază cineva care a văzut, pentru că eu îmi lăsasem paltonul la uşă şi el mi-a băgat un plic în buzunar, eu fiind la masă în partea cealaltă. Deci ţi se puteau întâmpla, ţi se putea înscena şi astfel de chestii. Însă ţi se permitea atunci să te documentezi foarte bine, că nu puteai spune era o altă poveste. Însă ştiai ce este vorba, spre deosebire acuma, când nici nu-ţi permite accesul la informaţie. Totul ţinea şi ţine de interese.
Unde scriaţi reportajul?
Şi în redacţie, şi pe teren… Adică seara, la hotel, ce să fac? Sistemul de transmisie era ăsta: exista la redacţie un grup de stenografe şi transmiteai de pe teren la telefon informaţiile, ele stenografiau, apoi dactilografiau şi în felul ăsta se dădea drumul materialului. Şi din punctul ăsta de vedere era nebunie: telefoanele zbârnâiau, se auzea mai tare, mai încet… Dar se putea. Acum e altceva.
Care era regimul ilustraţiilor, al fotoreportajelor?
Tot aşa; secretarul de redacţie spunea: „Îmi aduci atâtea poze despre…” Regimul lor reprezenta picătura care reflecta marea. De exemplu: fotoreportaj de pace şi prietenie la sosirea în România a lui Kim Ir Sen. Nu călătorea cu avionul, a venit cu trenul şi a fost primit la gara Băneasa. Ordin de la securitate să nu fie nimeni în jurul lui. Apropo de regimul fotoreportajelor: una e să aranjezi un text, şi cu totul alta e să ştergi cu pensula, cu vopsea, o fotografie gata făcută sau trasă pe peliculă, în aşa fel încât tovarăşul Kim Ir Sen să coboare singur din vagon, în clipa în care i-ai şters pe ceilalţi s-a dus dracului şi partea din spate a vagonului, şi stai să reconstitui şi partea din spate a vagonului. Se mai răzbunau şi fotoreporterii din când în când… Prindeau câte trei oameni cu sapa la prăşit şi dădeau următoarea explicaţie: „Prăşitul mecanizat la C.A.P. cutare”. În fotografii, toţi trebuiau să apară ţepeni până la Dumnezeu, nu aveau voie să apară decât cu haine, cu nasturii închişi până la gât, dacă nu aveau, nu era nimic, retuşorul le punea cravată, îi îmbrăca… Aşa se întâmpla şi cu tovarăşul: nu ştiu în ce condiţii călătorea uneori, că avea nişte pantaloni ca nişte bulane. Atunci venea cel de la secţia de presă şi îi spunea retuşorului: „Calci pantalonii ăştia!” Şi punea mâna pe pensulă şi dispăreau toate cutele alea.
Era o greutate să fii reporter?
Pe mine m-au repartizat din facultate la aşa numita secţie cu nume de automobil, “A.R.O.” – „Anchete, Reportaje, Opinii” – care strânsese cei mai valoroşi scriitori din perioada respectivă din ţară. Era acolo Sergiu Fărcăşanu, George Radu Chirovici, Titus Andrei, Victor Bârlădeanu, Ilie Tănăsache, Ioan Grigorescu. Erau oameni care ştiau şi să scrie, pentru că asta era foarte important atunci. După părerea mea sunt patru categorii de oameni: unii care ştiu să scrie: „Calul fuge iute pe câmpia verde.”, alţii care pot să scrie: „Calul fuge iute.”, iar alţii care scriu: „Calul fuge.” Şi mai sunt şi din ăia care nu pot să scrie decât „calul”… Ei, cei din în secţia “A.R.O.” erau din cei care ştiau să scrie: „Calul fuge iute pe câmpia verde.” Şi când m-au văzut, mi-au zis să mă apuc de treabă: „Uite, noi scoatem pagina asta.” Era atunci aşa – numita pagină „Omul faţă în faţă cu el însuşi”, în care se dezbăteau condiţiile de partid, politica muncitorească, de politică avansată, tot felul de politici d-astea, care mai de care mai abracadabrante, inventate acum, în prelungirea unei idei care există de când lumea, începând cu Biblia şi terminând cu toate curentele politice – adică formarea omului nou. Mi-aduc aminte pentru povestea asta cu omul nou că exista şi un cod al normelor etice ale echităţii socialiste ale Comitetului Central care se aproba, nu se aproba. În codul respectiv era folosit cuvântul „trebuie” de vreo 27 de ori în câteva idei. Ţi se spunea că trebuie aia, trebuie aia, totul era plin de „trebuie”. Şi m-au pus să citesc deci pagina asta. Şi mi-am dat seama că era vorba de aceeaşi pagină, dar cu alte întâmplări, cu alţi oameni, totuşi acelaşi lucru. Şi m-am dus la şeful secţiei. În vremea aceea şeful secţiei era Victor Vântu, dar atunci îi ţinea locul George Radu Chirovici şi mi-a zis să fac un reportaj: „Uite, te duci într-un loc, vezi ce se întâmplă acolo şi scrii. Ce scrii transmiţi în redacţie şi scrii.” Aşa am făcut, m-am dus în Valea Jiului, care era o zonă din asta, cu cel mai puternic zăcământ de minerit. Şi am scris despre mineri de acolo. Reportajul – primul meu reportaj, la 26 de ani – s-a publicat de „Ziua Minerului” în 1971 pe prima pagină. Când am îndrăznit să divorţez, erau să mă arunce din presă şi m-a luat Adrian Păunescu – care e un excelent gazetar – la el, la „Flacăra”. Şi „Flacăra” era o supapă. Sigur că da, toată lumea care a lucrat în perioada respectivă la „Flacăra” spuneau că ce curajoşi sunt! Dar erau pentru că aveau voie! Deci una e să nu ai voie, dar alta e să ai voie de la poliţie să-ţi faci treaba! Realitatea este totuşi că „Flacăra” era atunci ceva ce nimeni alţii nu îndrăzneau să scrie în altă parte. Adrian Păunescu a avut grijă să-şi asigure spatele. Era prieten cu doi dintre secretarii foarte bine ancoraţi, – unul era Ştefan Andrei – şi i-au luat apărarea mereu. Au fost umbrela redacţiei. Acolo altele erau condiţiile; nu se intervenea pe material ca la „Scînteia”. Eram o echipă formată din inşi care nu mai aveau nimic de pierdut. Era Ovidiu Ioaniţoaia care fugise în America cu o fată, plecase pe urmă din America, l-au pus ăştia taxator la tramvaie şi Păunescu l-a luat în redacţie, Emanoil Valeriu făcuse nu ştiu ce la Constanţa, era Ilie Purcaru, – mare gazetar, dar îi înjurase pe unii pe la Craiova, eu, care încălcasem normele eticii şi divorţasem, toţi eram nişte inşi pătaţi, adunaţi acolo. În redacţia „Flacăra” mai era un lucru extraordinar: nu avea importanţă cine scria, dar întotdeauna materialul foarte bun înlocuia materialul bun – prin comparaţie. Şi asta stârnea o competiţie în redacţie. Era acolo şi Doru Octavian, şi Nicolae Cristache, adică nişte oameni care scriau foarte bine.
Existau locuri predilecte pentru reportaje?
Pentru „Scînteia”, ce ziceau tovarăşii, aia se făcea. Dacă tovarăşul ţinea o cuvântare despre învăţământul românesc, despre grija partidului faţă de creşterea viitoarelor cadre de partid, te duceai şi făceai o documentare şi încercai – de regulă asta era marea tâmpenie – ca să îţi plece materialul, încercai cu ce ai adunat, să te pliezi pe ceea ce ţi se cerea; era un fel de matrice, un fel de grilă pe care nu o încălca nimeni. Era o secţie care se numea „Viaţa de partid” – dădeau cuiva un telefon şi îi spunea „Vezi că mâine te bag în ziar.” Nici măcar nu-i mai spuneau despre ce este vorba; îi puneau ei în gură exact ce vroiau tovarăşii să audă. Asta era gazetăria secţiei respective. Aia era cea mai periculoasă; ei erau cei care făceau în permanenţă legătura între ziar şi partid. Ei erau chemaţi la toate manifestările… Actualul director al Băncii Naţionale, Adrian Vasilescu, era făcătorul de discursuri al lui Manea Mănescu. Adrian Vasilescu chiar spunea că el a lucrat doar foarte puţin timp la „Scînteia Tineretului”…
Ce era interzis de spus în reportaje?
Să nu spui despre lucrurile despre care partidul zisese că sunt gata rezolvate. Îmi aduc aminte că semnau cei care făceau de serviciu, sub indicaţiile pentru ziua sau săptămâna în curs. Nu aveai voie să foloseşti anumite cuvinte. De exemplu computer. Nu ştiu cui i-a trecut prin cap aşa ceva, să-l interzică. Aşa ceva e o aberaţie… Schismă… Alt cuvânt – pe unde îl vedeai, trebuia să-l tai. Sau doamnă, domnule… Când se ducea într-o ţară din asta şi strângea mâna domnului, formula asta trebuia făcută în asemenea manieră încât să nu-i spui persoanei respective domn, ci tovarăşe. O altă tâmpenie – până unde poate să meargă paroxismul la un asemenea regim: a fost o perioadă în care, cuiva de sus i s-a năzărit că nu trebuie să se mai poarte verighetă. În perioada respectivă, toţi marţofoii de sus nu mai purtau verighetă, dar nici tu, ca gazetar, nu mai aveai voie. Uite, un cuvânt absolut normal, nici neologism măcar nu puteai să-l foloseşti, pentru că era indicaţia de la partid – pentru că avea o semnificaţie, unirea în faţa lui Dumnezeu, cultul religios…
Ce era obligatoriu de spus în reportaje?
Nu puteai spune că era obligatoriu ceva. Într-un reportaj zici sau nu zici ceva, aşa cum într-un interviu zici sau nu zici ceva. Niciodată un interviu nu va fi mai bun decât întrebările care sunt puse. Niciodată nu vei putea face un reportaj, fără să te referi la elementele existenţiale ale omului, ale locului. Aici era în funcţie şi de imaginaţia reporterului. Îmi aduc aminte că am fost odată să scriu despre nişte inundaţii, despre o poartă maramureşeană ce era în partea aceea şi ajunsese pe Tisa, la Dunăre, şi vedeau oamenii la Turnu – Severin poarta maramureşeană, un fel de literatură din asta, un fel de leşie lungă şi caraghioasă; acesta era aşa-zisul reportaj literar – artistic de atunci, în condiţiile în care marea majoritate a temelor erau impuse. Se mai schimbaseră totuşi lucrurile spre coada cometei, spre sfârşit, se cam terminaseră şi cu şedinţele de partid, care erau un fel de şedinţe de schemă lărgite, dar totuşi se cam terminase cu unica ştiinţă, unica învăţătură, singurul partid, singura ideologie… Nu se mai putea.
Care era atitudinea oamenilor în reportaje? A directorilor, secretarilor de partid…
Toţi, ca şi acuma, în funcţie de gradul de interes al fiecăruia dintre ei. Existau tipii ăştia care doreau să parvină. Şi atunci îşi făceau prieten un gazetar sau doi şi avea ăla, n-avea treabă, era invitat permanent acolo, să relateze despre „faptele lui de arme”. Respectiv, era un prim secretar de sector, proaspăt ales, şi o perioadă o făcea pe exigentul – se ducea în pieţe şi îl anunţa şi pe gazetar. Şi dădea de pământ pe cei pe care îi prindea măsluind cântarele, pe cei care îi vedea că nu menţin curăţenia, pe cei care foloseau carne pe cale de a fi stricată… Oameni care nu-şi făceau treaba pe la diferite instituţii din astea în care se aflau în contact direct cu publicul, cu ăştia din primărie, care se lăsau şpăguiţi cu un săculeţ de cafea, cu un pachet de Kent… Şi ăştia erau nişte oameni care vroiau să se scrie despre ei perfect şi aranjau cu băieţii de la gazetă. Apoi era un tip de oameni care vroiau de-adevăratelea să fie corecţi, şi care vedeau că sunt lucrurile strâmbe, şi îşi imaginau că ce e strâmb în jurul lor e din cauza lui X. Şi puneau mâna pe condei şi făceau o scrisoare la ziar şi ziarul spunea: uite, asta-i pentru secţia cutare, asta-i pentru cutare şi redactorii de la secţia respectivă îi trimiteau pe reporteri să facă o anchetă. Asta când se putea scrie. Dar erau şi situaţii când nu puteai să scrii. Într-o anchetă pe care nu am văzut-o scrisă, primul şi al doilea secretar al comitetului judeţean de partid erau cei care aprovizionau pe tovarăşa şi pe celelalte cucoane mari cu blănuri de vulpe argintie, care se găseau în Deltă. Ori ăştia se ştiau acoperiţi, indiferent ce ar face. După revoluţie, s-au trezit mulţi să se întrebe de unde avea X atâţia bani… De exemplu, cazurile de care m-am ocupat eu: secretarul cu probleme organizatorice, era proprietarul a două mii de oi. Sigur că nu le creştea el. Avea nişte oameni. Pe terenurile gospodăriei de partid, oile astea creşteau şi banii se duceau la ăsta.
Dintre reportajele scrise de dvs. câte vedeau lumina tiparului?
La început, cam şapte din zece, iar după vreun an şi ceva, doi ani, era punct ochit, punct lovit. Ştiam ce se poate zice şi ce nu se poate zice şi atunci mergeam pe ideea asta. Vorba lui Iorga, se mai învaţă şi din experienţă.
Aţi avut vreodată de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?
Pe probleme profesionale, nu. Ştiam ce este admis şi ce nu. Mă încăpăţânam, dar am avut bafta să fiu înconjurat de oameni care puneau umărul atunci când era vorba de ceva. Dar o dată am luat o sancţiune care era echivalentă cu trimiterea dincolo de cercul polar şi cu confiscarea totală a averii. Dar a fost pentru imoralitate, iar imoralitatea mea consta în divorţ – încălcasem codurile eticii de partid.
Despre ce aţi fi scris dacă aţi fi avut mână liberă?
Despre nimic. Pur şi simplu, pentru că întotdeauna mi-a plăcut mai mult să citesc decât să scriu. Eu am nimerit în gazetărie împins, n-am mai avut ce face; intrasem pe un culoar mort, trebuia să fac sociologie, şi nu să fac reportaje. N-am avut încotro; a trebuit să învăţ talentul de a scrie. Foarte târziu m-am apucat de scris şi fiind obligat să scriu de la zi la zi, am prins gazetăria.
Câte zile de teren făceaţi, comparativ perioada 1980 – 1985 şi 1985 – 1989? S-a cunoscut vreo diferenţă?
Da. Pe măsură ce ne-am apropiat de 1989, se făceau mai puţine deplasări. De pildă, între 1975 – 1980 se făcea până la două – trei săptămâni, apoi, după 1980 s-a rărit la 10 zile, apoi până la 5 zile, ca după 1985 nu-ţi mai zicea nimeni nimic. Şi asta pentru că redactorii nu mai aveau nevoie de materiale de pe teren; ziarul era plin de telegrame, de materiale închinate conducătorului şi pur şi simplu nu mai era loc şi pentru reportajul tău.
Despre ce subiecţi / reportaje vă mai amintiţi?
Despre oameni care au fost mari constructori şi care şi-au mâncat tinereţea, despre oameni care şi-au mâncat sănătatea, care au renunţat la viaţă ca să facă ceva. Despre oameni pe care i-au părăsit nevestele pentru că se duceau să le vadă o dată la şase luni, – când li se dădea voie -. Mi-au plăcut la nebunie oamenii care făceau, nu cei care se făceau că fac, care munceau de-adevăratelea. Despre ei am scris cu foarte multă plăcere. Un exemplu care îmi vine acum în minte, Mircea Hartia. Era un inginer care a lucrat stagiar la Bicaz şi l-am întâlnit eu pe ultima sută de metri construia amenajarea asta hidrotehnică a râului Someş. Ăsta a fost un tip extraordinar. În cultură a fost Nicu Teodorescu de la Brăila; ăsta a fost un om care a terminat şi Medicina şi care a făcut şi Conservatorul. În calitate de medicinist a fost repartizat într-o comună brăileană care se numea Măicăneni.În calitate deabsolvent de Conservator, a înfiinţat acolo un cor şi a mers cu năuceala lui până într-acolo, încât a pus în repertoriu, Brahms. Să auzi Brahms la Măicăneni, e ceva. Şi nici nu prea ai cum să uiţi. Omul acuma e în mare răzbel cu Mariana Nicolescu din cauza Festivalului Darclee, pe care nu ea l-a inventat, ci l-a preluat de la doctorul Nicu Teodorescu… A fost dirijor de cor, dirijor de orchestră simfonică, în timp ce-şi făcea şi meseria lui de doctor. Adică erau oameni extraordinari. Din punctul ăsta de vedere regret, şi fără nici un fel de nostalgie, că nu se mai scrie despre oameni ca atunci. Că sunt sigur că nu toţi tinerii violează babe, nu toate găinile nasc pui vii, mai sunt şi chestii din astea deosebite. Ţin minte un reportaj care mi-a adus două săptămâni în Bulgaria ca premiu; un reportaj despre inundaţiile de la Gura Gărluţei – două sate din Insula Mare a Brăilei, care au fost luate de apă. Şi am fost acolo şi am descris tot şi se pare că a fost cel mai bun reportaj al verii respective, pentru că au hotărât tovarăşii să mă recompenseze pe litoralul bulgăresc…
Cum se întocmea în perioada 1980 – 1990 agenda evenimentelor?
Nu exista decât ce zicea partidul, iar partidul era un fel de Pagini Aurii: „Dacă nu eşti în Pagini Aurii, nu exişti”. Agenda evenimentelor se făcea întotdeauna în baza indicaţiilor de la partid.
Cum puteau evita redactorii controlul partidului?
Nu prea se putea evita. Nu aveai loc de întors chiar deloc. Puteai să-ţi faci prieteni, dar cel care spunea cele mai multe bancuri putea fi chiar el primul care te turna. Au fost câţiva care au reuşit să mimeze chiar foarte bine; de fapt nu mimau. Făceau parte din categoria acelora care una spun, alta fac şi alta gândesc. Erau precum se zice: „Fereşte-te de prost, că are mintea odihnită”.
Cum puteau să apară în ziar şi alte informaţii decât cele indicate de partid?
Puteai, dacă te cunoşteai cu cei care făceau de serviciu în ziua respectivă; puteai să faci lucruri chiar foarte importante. Puteai să dărâmi tipi care în condiţii normale nu puteau fii doborâţi. De pildă, şefii de gospodării de partid erau foarte greu de dărâmat, pentru că ei erau campionii la oferirea cadourilor în Comitetul Central. Şi ca să dărâmi un şef de gospodărie de partid, care el gestiona şi banii, şi recoltele de pe suprafeţele agricole ale gospodăriei de partid, era foarte greu. Dar dacă aveai în ziua respectivă nişte prieteni în ziar şi le spuneai: „Arde-l dracului pe porcul ăla!”, putea fi doborât. Ăştia scriau şi îl puneai în faţa faptului împlinit. Îl dădeai în gât şi nu mai avea ce să facă. Şi căutai să fie oameni potriviţi la locul potrivit ca să-ţi promovezi materialele în care credeai.
Au fost gafe, erori?
Da, mi s-a întâmplat şi mie, a fost una până la cer. Era în timpul unei olimpiade. Eram de serviciu pe ziar şi ziarul avea opt pagini. Era o trimitere de la prima pagină la pagina a opta, unde avea trimisul nostru corespondenţa de la olimpiadă. Vine pe la ora 12 noaptea o dispoziţie să nu se mai scoată ziarul de opt pagini, ci de şase. Sigur, ultimele două cad şi ca să ai timp să prinzi trenul, nu mai aveai când să mai faci alte modificări. Iar pe pagina întâia rămân relatările noastre preţioase de la pagina a opta. Urmările în materie de astfel de situaţii erau în funcţie de cei care te judecau. Iar cei care te judecau erau de meserie, totul era în regulă. Dacă nu, te puteai aştepta la ce era mai rău. În cazul meu, s-a râs foarte serios. Şi mai era o treabă: depindea până unde se afla. Tovarăşii se uitau la fotografii, dar aveau oamenii care citeau, care pentru aia se aflau acolo, să citească pentru ei. Dacă ăia declarau ceva, te lua dracul. Dar, cu toate astea, se mai puteau face şi glume. Nimeni nu ar fi zis că în sobra „Scînteia” se putea şi glumi. Noi aveam atunci o colegă, care acuma e la Curierul Naţional, Natalia Stancu. Tipa, aşa o născuse mămica ei, era mai solidă. Şi ticăloşii din redacţie făceau pe dracu-n patru ca să-i zboare „S”-ul din faţă. Deci se mai putea şi glumi, nu eram toată ziua – bună – ziua sub bombe…
Cum funcţiona mecanismul cenzurii?
Depindea foarte mult de publicaţia la care lucrai. Am să fac o comparaţie între cele două publicaţii, „Scînteia” şi „Flacăra”. Nu exista ziar, în fiecare zi, ca la ora 12 să nu se facă şedinţă, iar la ora 14, ce se hotărâse să apără în ziarul de a doua zi, se ducea la Comitetul Central, adică se prezenta sumar. La ora 17, la secţia de presă a Comitetului Central, exista prima formă în care erau publicate materialele, cum ar veni acuma pe calculator, o primă schemă de prezentare. Şi ori dădeai şpalturile – materialul integral, dar nu aşezat în pagină; materialul respectiv venea luat pe bucăţele aşezat în pagină de cei din secretariatul de redacţie şi aşa mai departe. Din capul locului, cei de la Comitetul Central ştiau cu o zi înainte ce urmează să apară. Şi îţi spuneau: asta merge, asta nu merge. Şi asta era un fel de cenzură cinstită. Ajungeai cu timpul să te autocenzurezi. Învăţaseşi regula: ştiai ce se poate scrie şi ce nu se poate. Şi ajungeai să scrii doar despre ce erai sigur că trece. Asta e cea mai ticăloasă cenzură. Mai erau şi altele, care alea erau de-a dreptul murdare. De exemplu: te băteai pentru o idee cu cineva. Şi aveai prieteni: şi colo, şi colo, care ar fi putut să promoveze materialul. Tu plecai acasă, ştiind că materialul intră în ziarul de a doua zi. Şi a doua zi, cumpărai ziarul de la chioşc să-ţi citeşti materialul şi vedeai că nu era materialul tău. În locul lui era o poezie. Marea majoritate a secretariatelor de redacţie sigur aveau un om de la sediu care ăla era ultimul care dădea drumul şi dacă în ultima clipă se spunea: „Ăsta îl scoatem!”, se scotea imediat. Şi dacă mai era un alt material care ar fi putut intra în spaţiul respectiv, introducea materialul ăla. Se făcea atunci – ca şi acum de altfel – o trecere în revistă a tuturor materialelor existente în fiecare secţie în care se scria data la care a fost făcută documentarea, data la care a fost scris materialul, un fel de monitorizare a materialelor existente. Astea erau modalităţile de a se face cenzură. În plus, era înfricoşarea oamenilor când erau chemaţi să explice. Şi eu am fost chemat să dau socoteală de ce am scris despre doi băieţi care au fost condamnaţi fără să fie vinovaţi. Fuseseră ridicaţi de poliţie fiind civili, în virtutea legilor de atunci, au găsit o preşedintă de tribunal care acuma este la Curtea Supremă de Justiţie, şi am scris despre asta. S-a făcut o vâlvă nebună, s-a încercat să se spună că bat câmpii, dar nu a mers nimic. Atunci m-a chemat generalul Luţă împreună cu secretarul general de redacţie şi m-au întrebat: „Domnule, de ce ai scris chestia asta?” „Pentru că asta e meseria mea, să scriu.” „Şi ce ai vrea să faci cu asta?” „Nimic.” Deci erau şi situaţii din astea, în care nu se ezita.
Aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid?
S-a întâmplat ceva de genul ăsta: odată era o zi de naştere în ianuarie, a ei sau a lui, nu mai ţin aminte… Şi a venit ordin să facem reportaj de la sărbătoarea respectivă. Şi era o chestie: când erai aproape de măriri, nu aveai voie să porţi şapcă, să porţi pălărie, aveai voie să îngheţi, dar nu scria nicăieri că nu ai voie să porţi glugă… Şi special pentru ocazia asta mi-am făcut o haină elegantă, cu glugă. Aniversarea mi se pare că a fost celebrată la Ateneul Român, în echipa de reporteri eram trei: Aurel Dragoş Munteanu – care a fost imediat după revoluţie şeful Consiliului de Securitate la ONU din partea României – Mihai Caranfil şi eu. Şi noi trei am convenit să împărţim spaţiul; eu am scris de la ieşirea din Ateneu până la gardul Ateneului, Mihai Caranfil, de la gărduleţ până aproape de centrul pieţei, iar Aurel Dragoş Munteanu a scris despre horele care se organizau în mijlocul pieţei. Atunci ţin minte că a lansat chestia aia, care a făcut după mulţi ani carieră şi care a fost scoasă de creierul domnului Aurel Dragoş Munteanu: „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu – România!” Mi se spusese din redacţie: „Fii foarte aproape, fii foarte atent la ceea ce zice”, şi am încercat să fiu foarte aproape, nu mi-am mai dat seama cât de aproape sunt şi am simţit peste umăr o mână. M-am întors şi am văzut o altă mână cum împingea mâna care venise peste umărul meu. Era în spatele meu unul dintre SPP- işti, iar cel care m-a apărat şi chiar îi spunea celui din spatele meu: „Lasă-l pe băiat să-şi facă datoria.” Era Ion Gheorghe Maurer, care era foarte aproape. Deci mă nimerisem între Ceauşescu şi Maurer… Şi tot atunci a mai fost o chestie pe care nu o ştiam: după ce mi-am terminat partea mea de reportaj – nu ştiu dacă o mai practică cineva -, dar nici eu mai văzusem până atunci, erau difuzoarele care în condiţii normale difuzau discursurile. Ceea ce nu ştiam eu până în ziua aceea şi atunci am aflat, era că în primul rând puterea sonoră a unui panou echivalează cu puterea fizică a unui tăvălug uriaş. Serviciile de propagandă au pus uralele la maxim şi mi-am dat seama că nimeni nu scotea nici o vorbă; nimeni din faţă nu spunea nimic. Erau nişte urale înnebunitoare care veneau însă din difuzoare, iar forţa sunetelor, te împingea. Era ca şi când te-ar fi lovit ceva, ca o pernă de aer. Toată lumea fugise de lângă ele, iar eu nu mai văzusem. Dar mi-am dat seama ce nebunie poate să işte o asemenea instalaţie.
Ce şanse mai aveai ca jurnalist odată intrat în vizorul organelor de securitate?
Ce şanse au mai avut şi alţii. Puteai să intri sub foarte multe aspecte în vizorul organelor de securitate. Pe de o parte, dacă erai împotrivă, te ştiau şi făceau ei în aşa fel încât să dispari. E celebră povestea cu unul dintre amanţii lui Zoe, care a fost arestat prin Africa şi nu a mai venit de acolo. Asta era o modalitate. Erau apoi cei de care aveau nevoie şi şi-i doreau prieteni, sau dacă nu le erau prieteni, şi doreau aserviţi. Şi făceau pe dracu-n patru, organizau o mică poveste în urma căreia să te şantajeze şi te aranjau. Dacă-şi puneau mintea cu tine, de regulă ei câştigau. Eu am fost trimis la Moscova, după vacanţa petrecută la bulgari. Asta se întâmpla înainte de 1989. La Moscova, după ce m-am întors, a venit un tip la mine, în redacţie, şi a zis: „Sunt colonelul cutare şi am aflat că acolo ai fost condus de cutare. Corespondentul cutare va veni la Bucureşti. Am avea nevoie să păstrezi aceleaşi bune relaţii pe care le-ai făcut acolo cu el şi să-i spui ce-şi vom spune noi.” Asta ca metodă de intoxicare. Şi am zis nu, nu, nu… Mă gândeam cum să fac să scap de chestia asta, că mi-era frică. Şi mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi am scăpat de ei. M-am dus şi i-am spus secretarului organizaţiei locale: „Uite, a venit la mine unul care a spus că e colonelul cutare şi a zis aşa şi aşa. Tu ce părere ai?” El a zis: „Cum te lasă conştiinţa.” Ei, şi după ce m-au presat vreo lună şi jumătate, m-au lăsat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Deci asta se întâmpla în 1986. Trec 3 ani, vine revoluţia, mai trece un an, mă întâlnesc cu domnul colonel X într-un magazin; îl întreb ce mai face, mi-a zis că e mai marele securităţii. I-am spus: „La un moment dat simţeam că plesnesc. Şi exact când simţeam că plesnesc, m-aţi lăsat în pace.” Ceea ce s-a şi întâmplat. Ei urmăreau să mă facă un transmiţător de informaţie falsă către respectivul. Eu nu eram în stare de aşa ceva, am vrut să le dovedesc asta şi am şi reuşit încă de atunci, deoarece mi-a zis: „Păi eu le-am spus şefilor că te-ai dus la ăla, la ăla, la ăla şi că ai vorbit cu ei despre chestia asta. Şi ei au zis să te lăsăm în pace, pentru că nu eşti în stare să ţii un secret şi le spui la toţi.”
Analizând perioada 1980 – 1990, care au fost momentele în care jurnalismul a avut cel mai mult cel mai mult de suferit din punct de vedere la libertăţii de mişcare şi care au fost momentele de respiro în care jurnaliştii reuşeau să mai strecoare câte o informaţie?
Dacă am aşeza evenimentele pe o curbă, ar fi o curbă permanent descrescătoare, o curbă care tinde asimptotic. Presiunile erau din ce în ce mai mari. Nu se mai putea face nimic altceva, în ultimii ani, decât ceea ce se spunea.
Vă amintiţi vreo întâmplare hazlie care să se fi născut dintr-o abatere de la normă?
A, despre o întâmplare veselă, dar care m-a chinuit pe viaţă ca gazetar până am înţeles ce înseamnă aia… Pe vremea respectivă nici nu se folosea foarte des cuvântul ziarist, jurnalist, gazetar, ci era expresia „lucrător în presă”, ca nu cumva să-ţi intre în cap că eşti de-adevăratelea gazetar. În calitate de lucrător în presă însemna că erai admis de partid, n-avea importanţă la ce ziar lucrezi. Şi în calitatea asta de lucrător în presă m-am dus în Valea Jiului, am discutat cu oamenii. Printre alte trăsnăi pe care le văzusem eu în Valea Jiului, am scris şi despre nişte noroaie cumplite. Şi am scris şi chestia asta. Când a ajuns materialul la adevăratul şef de secţie, care era Victor Vântu, şi când a văzut că eu înotam în noroaie până la genunchi în Valea Jiului, m-a întrebat: „Ce-i cu asta? Ce-s cu noroaiele astea? Cum să trecem materialul aşa?” Şi cum să scrii în „Scînteia” despre Valea Jiului, locul în care trăiau cei mai minunaţi oameni de pe pământ, că se înoată în noroi până la genunchi? I-am spus şefului de secţie că aşa stau lucrurile, la care Vântu mă întreabă: „Şi ce dacă stau aşa lucrurile? Ce-i cu asta?” I-am spus că eu am de gând să o las aşa cum este, dar până la urmă am negociat. În alte secţii nu prea se discuta, dar eu am nimerit într-o secţie de inşi cu care se putea discuta cu ei. Şi zice: „Lasă-mă pe mine să-ţi fac o modificare în text.” Dar eu nu vroiam să-mi taie nimic. El: „Ori mă laşi să o fac, ori or mai fi oameni aici…” Atunci mi s-a dat pe loc o lecţie de gazetărie scânteistă cum nu cred că a mai primit cineva vreodată, pentru că iată cum a modificat Vântu fraza: Nu mai mergeam înotând în noroaie până la gât, ci mă deplasam pe o stradă care urma să fie modernizată…
Prin ce stadii trebuia să treacă un material pentru a fi publicat?
Materialul îl scriai, materialul ţi-l dădea şeful de secţie, care îi dădea sau nu îi dădea drumul, în funcţie de încărcătura pozitivă sau negativă pe care o avea. Şeful de secţie nu dădea drumul la material direct în ziar, îl dădea la redactorul – şef adjunct, care răspundea de secţia ta. Un redactor – şef adjunct răspundea pentru trei – patru secţii. „A.R.O.” era în subordinea lui Anghel Paul, un gazetar foarte bun, dar bineînţeles, un om care nu putea să mişte nici el, decât în limitele pe care le avea. După ce îi dădea drumul redactorul – şef adjunct ajungea la redactorul – şef. Şi nici el nu putea să zică dacă materialul intră sau nu în ziar, pentru că aveau loc şedinţele astea de schemă, în funcţie de plenara care se ţinea, în funcţie de ultimele indicaţii preţioase lansate de tovarăşul în vizita din nu ştiu care judeţ, sau la nu ştiu care conferinţă. La şedinţa asta de schemă, materialele care erau aprobate, erau puse din nou în discuţie, şi în funcţie de conjunctură, se făcea ziarul respectiv. Marele avantaj că am lucrat la „Scînteia” era că nu trebuia să scriu mult – mai ales între anii 1980 – 1990 -. Tovarăşul era foarte talentat: avea, n-avea treabă, pe unde se ducea ţinea discursuri peste discursuri, – ziarul fiind al partidului, trebuia să scrii ce vroia tovarăşul, publicând ceea ce zicea tovarăşul, ziarul se umplea şi noi nu mai aveam spaţiu. Nu se mai puteau publica mai mult de patru materiale pe lună – nu mai era spaţiu. Nu e mai puţin adevărat că existau la „Scînteia” şi oameni care deşi aveau în buzunar şi legitimaţii de reporteri, n-au semnat niciodată. Dracu’ ştie ce făceau. Veneau primii la serviciu, erau din „Garda de Fier” – cum li se spunea -, erau cu dosarele, unii dintre ei erau informatori…
Cum puteau fi ei depistaţi?
Am să dau un exemplu care s-a terminat trist. A venit 1989, în decembrie sunt chemat la redactorul şef. Şi iese cu mine afară pe coridor – asta era în jur de 15 – 16 decembrie – şi îmi zice: „Nu am timp să stau cu tine, dar să nu recunoşti nimic”. Şi pleacă. Mă lasă în mijlocul coridorului şi intră în birou. Intru şi eu, foarte îngândurat. Nu trec câteva minute şi mă cheamă redactorul – şef şi zice: „E grav.” Şi cheamă şi secretarul de partid, P.D., care îmi spune: „Organele de specialitate ne-au informat că vrei să organizezi aici, la „Scînteia” şi apoi să te deplasezi la aeroport, la Otopeni şi să faci o manifestaţie împotriva tovarăşului Ceauşescu, atunci când se va întoarce din Irak.”. Am înlemnit. Acuzaţia era înspăimântătoare, nici dracul nu te mai putea scoate din mâinile lor – noroc că au venit zilele revoluţiei. Însă, pe deasupra, nu era nici adevărat. Acum aş fi putut să zic: „Domnule, ce mare dizident am fost înainte de revoluţie… Uite ce aveam de gând, uite, am şi martori.” Dar nu am făcut-o. Redactorul – şef mi-a spus atunci: „Noi ne apărăm oamenii, dar ai grijă că ăştia sunt cu ochii pe tine.” Când m-au ameninţat că mă dau pe mâna tovarăşilor, m-am dus în birou, unde mai erau doi colegi de ai mei: M.C. şi A.F. Nu ştiu de unde au aflat ei că eu am de gând să fac o demonstraţie împotriva lui Ceauşescu pe aeroport, mai ales că nici nu era adevărat. A.F. a început să îmi zică: „Stai, să vezi, că ăştia au aparate pe aici şi înregistrează tot”, M.C. şi el: „Lasă-mă să-mi văd de treburile mele, că nu-i nimic”, deci amândoi au avut un comportament atunci foarte dubios. Şi atât de dubios, că după ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, nici nu am mai vrut să mai am de-a face cu ei. M.C. s-a îmbolnăvit – am fost prieteni foarte buni, am făcut mii de deplasări împreună, ca nişte colegi adevăraţi – şi din spital mi-a transmis că vrea să vorbească cu mine şi i-am zis că nu. Ca mai târziu să aflu că el nu avusese nici o vină, şi uite, că eu am rămas cu piatra asta pentru toată viaţa. Cu A. F. m-am mai întâlnit şi mi-a zis acelaşi lucru, cu înregistrările, dar nici un aparat de înregistrare nu pune de la el. Ori cea mai gravă chestie pe care o spusesem în biroul ăla, fusese asta: „Măi, ce mai ştiţi de la Timişoara, că eu am ascultat doar aseară, nu am mai avut timp şi azi-dimineaţă să-i mai ascult pe cei de la Europa Liberă.” Şi asta discutasem eu; dar de aici şi până la concluzia la care s-a ajuns, – că eu aş fi vrut să organizez o manifestaţie… După aia mi-am cam dat eu seama ce s-a întâmplat de-adevăratelea.
Cum aţi perceput în redacţie revoluţia din 1989?
Am fost unul dintre cei şapte gazetari de la “Scînteia” care au ieşit în stradă. Din toată “Scînteia”, cinci redactori şi doi fotoreporteri. Ne-am dus în stradă mânaţi toţi de ambiţii din astea, profesionale. Mi-am zis ceva de genul ăsta: „Ce fel de reporter eşti dacă nu eşti în stare să mergi tu însuţi şi să vezi ce se întâmplă cu ochii tăi?” Pentru că se povesteau o groază de lucruri. Şi ne-am întors. Eu am făcut reportaj despre zona asta: Lido, Lahovari şi Dorobanţi, până la Televiziune. Am păstrat până nu demult unul dintre fluturaşii ăia care fuseseră aruncaţi din elicoptere şi despre care, ulterior, – eu am participat la toate procesele celor din fosta conducere comunistă – toată lumea a negat existenţa lor. Ne-am întors pe jos la redacţie, am scris materialele, la ora 7 am dat materialele la tipografie – vizele expiraseră -. Se schimbase denumirea ziarului, se numea „Scînteia Poporului”. Apoi ne-am dus şi eu am împărţit ziarele în Gara de Nord. Iar după asta, am fost unul dintre cei care au dus ziare la Televiziune. A fost un bâlci întreg. Eu am fost cu un coleg, Ciubotaru, care avea o maşină Mosvicki. Am umplut maşina cu exemplare din „Scînteia”, am trecut de cele trei baraje de pomină, spun de pomină, pentru că am avut sentimentul că se vorbiseră cum să le pună: primul baraj era spre Televiziunea Română, la Arcul de Triumf. La Arcul de Triumf, suntem opriţi, suntem legitimaţi, scoatem legitimaţiile, tipii se uită la ele, şi foarte veseli ne-au dat drumul mai departe, spunând: „Daţi-le drumul, că ăştia sunt de la Buletinul Oficial.” Atunci am jurat eu să fac pe dracul în patru şi să nu mai lucrez la Buletinul Oficial, indiferent de motiv. Al doilea baraj era chiar în faţa porţii Televiziunii. Am trecut peste morţii care erau în curtea Televiziunii, au venit şi ne-au luat nişte militari şi ne-au dus în clădire, unde era un întuneric beznă. A fost un bâlci complet. Când ne-am întors în redacţie pe la ora 1 noaptea, – noi am dat ziarele foarte repede, dar a trebuit să facem drumul înapoi – ei, la întoarcere am constatat că portbagajul maşinii fusese ciuruit în vreo patru locuri. Dacă găurile ar fi fost mai către în faţă, precis aş fi fost şi eu printre eroii aceia, sau printre erorile alea…
DATE PERSONALE:
Nume: Bunea Mircea Marius
Vârsta în 1980: 42 de ani
Vechime în profesie: 35 ani
Pentru prima dată în redacție: în anul 1969
Studii: Liceul „Nicolae Grigorescu” – Câmpina, Facultatea de Filosofie, secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti
Funcţii îndeplinite pe anii 1980 – 1990: redactor al revistei Flacăra
Evidenţieri: Premiul I pentru debut în volum Împotriva nisipurilor – 1982; Premiul I pentru reportaj – 1983; Premiul I pentru anchetă jurnalistică – 1984; Premiu I pentru eseu – 1987, Premiu I pentru reportaj 1990 – 1991; Marele premiu Brunea Fox pentru reportaj – 1992, Premiul I pentru cel mai bun reporter de front, ziarul Moldova Suverană, Chişinău – 1992; Premiul I pentru întreaga activitate publicistică postrevoluţionară – 1994, Premiul I pentru Publicistică – 1994; nominalizat pentru titlul MAN OF THE YEAR 2003 de către American Biographical Institut.
Alice in WonderNet 
You must be logged in to post a comment.