Interviuri cu foști reporteri ai ziarului “Scânteia” – astăzi Ilie Tănăsache

Timp de 7 zile voi posta câte un interviu – cei care au avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări (chestionare) au lucrat, “pe vremuri”, la cel mai cunoscut ziar din perioada comunista “Scânteia”. Cei 7 ziariști sunt: Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței.  Interviurile au fost realizate de către mine în anul 2005.  Unele fapte sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă pentru dvs.

Date personale
Nume:  Ilie Tănăsache
Vechime în profesie: 54 de ani
Pentru prima dată în redacție: în anul 1969
Funcţii îndeplinite între anii 1980 – 1990: reporter la “Scânteia”
La ce publicații ați lucrat în perioada comunistă?
Eu am început gazetăria la un ziar din provincie, la Galaţi, în 1950, când nu erau născuţi părinţii dvs. şi am început la ziarul din Galaţi, după cum spuneam şi se numea pe atunci „Viaţa Nouă”. Am lucrat la uzină şi din uzină am câştigat un concurs de reportaje.
Care a fost primul dvs. reportaj?
Titlul nu mi-l amintesc, dar ştiu că era despre un fost coleg de ucenicie, a murit până la urmă. Şi nu prea îi plăcea lui să citească, iar cum primeam noi pe atunci misiuni pe linii de tineret (eu eram şeful clasei), trebuia să-l conving să citească şi el ceva. El se ocupa mai mult cu boxul, făcea box. Şi atunci, fiind în dormitor cu el, – şi eram şase inşi în dormitor – , am început şi i-am băgat pe gât o carte. Pentru că făcea ucenicia la fierărie, la forjă, i-am băgat pe gât o carte a lui Boris Polevoi, care se numea „Atelierul de foc”. Şi coperta era cu un fierar din muşchii căruia ţâşneau energii şi l-a captivat fiindcă era în meseria lui. Şi a citit cartea asta, de seara până dimineaţa, de nu am putut noi să dormim, fiindcă stătea cu lumina aprinsa. A citit-o şi m-a impresionat faptul – eram şi tânăr pe vremea aceea şi uşor de impresionat – şi am scris „Cum a citit Mircea intr-o noapte cartea, nu, Cum nu ne-a lăsat Mircea intr-o noapte să dormim”. După cum spuneam, reportajul l-am trimis la „Viaţa Nouă”. Habar n-aveam cum se scrie un reportaj, ci am scris ce-am trăit. A apărut reportajul şi mă trezesc că sunt sunat la cămin de redactorul-şef al ziarului, care-mi spune: „Vino încoace, că ai luat un premiu!” Eu habar n-aveam că intrasem într-un concurs pe care îl făcea ziarul atunci, am luat premiul ăsta, am început sa mai scriu la ziar până am terminat ucenicia şi m-au şi luat acolo. În paralel îmi făceam liceul şi aşa mai departe. Deci asta a fost. Şi am lucrat la ziarul ăsta şi am scris de la câini striviţi şi pisici abandonate, şi până la redactor-şef adjunct până în 1969, când un necaz de familie m-a obligat să vin în Bucureşti. De fapt, până în 1968 am lucrat, căci după aia, ca sa pot să plec de-acolo, întrucât eram redactor-şef adjunct şi eram în nomenclatorul regiunii, ziarul fiind ziar de partid, am trecut chipurile pe motiv de boală secretar literar la teatrul din Galaţi, şi de-acolo, în 1969, am venit la Bucureşti. Însă se colabora foarte mult la „Scînteia”. Adică eu am colaborat foarte mult la „Scînteia”, la secţia de „Anchete, Reportaje, Opinii”, aşa – numita secţie „A.R.O.”. Cei mai buni publicişti ai României acolo erau. Şef era Victor Vântu, fusese înaintea lui scriitorul Vasile Băran şi în secţie mai erau Sergiu Fărcăşan, Paul Anghel, Paul Diaconescu, care a fost după-aia corespondentul nostru la Paris şi apoi, când a fost chemat în ţară, a rătăcit drumul şi a ajuns în Suedia, George Radu Chirovici., Victor Bârladeanu, Mihai Caranfil, Dionisie Şincan. Ei, am lucrat cu oamenii ăştia la „Scînteia”. Eu reportaj am scris, dar mai mult am făcut anchete sociale.
Care erau temele predominante în anchetele sociale?
Temele predominante erau de la un divorţ scandalos până la o trădare la masa tratativelor dintre specialiştii ministerului nostru cu specialişti ai firmelor străine care făceau afaceri în România şi care participau la un fel de licitaţie ca să obţină o comandă de la noi. Uneori funcţionarii ăştia din minister, pentru o sticlă de whisky, pentru o bijuterie pentru soţie şi aşa mai departe, trădau preţul, spuneau preţul, ori aici nu ai voie să spui care e preţul, că după-aia nu mai e licitaţie. Şi făcea şi un deserviciu economic pentru România şi atunci se făceau procese. Şi ţin minte că la un asemenea proces l-am cunoscut şi pe Dorin Tudoran, la un proces de la Tribunalul Militar.
Ce tipuri de reportaje aţi scris?
Mi-au plăcut foarte mult temele astea care erau mai puţin solicitate, mai puţin cerute, că se cereau în genere teme triumfaliste, în care să spui că în cutare loc s-a obţinut cea mai mare producţie de grâu, dar cu remarca că şi din temele astea erau subiecte interesante. Spre exemplu: s-a bătut nitul de aur la cargoul de 4.500 tdw (e o măsură în domeniul naval). Ştiţi, la navele din cală înainte de lansare, se bătea, în mod simbolic, un nit de aur (care nu e de aur, ci doar aurit). Şi evenimentul acesta îţi oferea foarte multe piste de investigare. Odată că aici lucra un conglomerat de oameni, foarte mulţi oameni, cu meserii diferite, cu profesiuni diferite, cu vârste diferite, cu dramele sau bucuriile lor şi aşa mai departe… Şi nu mai spun că atunci am aflat pentru prima dată şi după aia, de fiecare dată când m-am dus într-un şantier naval m-am interesat, orice construcţie de navă cere o viaţă de om. Adică nu există navă care să se lanseze la apă, fără să – şi ceară tributul. Fie accident de muncă, fie unul a venit beat la serviciu, la şantier, şi a căzut de pe o navă de dimensiunea celei despre care v-am vorbit, (adică o navă de 4.500 tdw, e înaltă de cinci – şase etaje, şi să cazi de la etajul cinci, te faci pulbere), fie nu se respectau normele de protecţie a muncii. Şi aşa mai departe… Deşi era o temă de reportaj – du-te şi scrie despre lucrurile astea, că uite, industria navală românească se afirmă, dincolo de acest aspect, era interesant de străbătut acest peisaj uman, de a afla lucruri foarte interesante. Desigur, erau şi teme din astea ingrate, să scrii reportajul defilării de 7 noiembrie, cum se făcea atunci sau reportajul defilării de 23 august. Acestea erau cazne, erau pedepse pe care nu le putea ocoli nici un ziarist, nu aveai încotro… Sau, dau un alt exemplu… Mă duc în judeţul Mehedinţi, cu diverse alte treburi… Şi mă duc că începea umplerea lacului de la Porţile de Fier. Şi fusesem cu o zi înainte acolo ca să scriu despre eveniment, dar nu mi se lega, nu puteam eu, nu aveam eu ceva care să-mi pună benzină în pix şi găsisem o singură chestie care m-a impresionat, dincolo de masivitatea lucrării: barajul acela uriaş. Închipuiţi-l fără apă, şi încă ceva: eram la rădăcina barajului şi am văzut un om – asta mi-a atras atenţia – că-şi scrie iniţialele pe mortarul care urma să rămână sub apă şi au început să se mişte rotiţele şi am pornit reportajul chiar de la povestea asta. Dar nu aveam eu suficient material. Şi discut eu acolo, dau telefon la redacţie şi spun că aş mai vrea să stau o zi pentru că mâine se dă drumul la apă şi vreau să mă duc la Ada – Kaleh, că mâine se inundă insula. Şi m-am dus acolo, şi acolo am trăit o experienţă extraordinară. Am mers cu o şalupă a grănicerilor, acolo am văzut lămâi, salcâmi, cireşi doborâţi, pentru că totul urma să fie înghiţit de apă şi să nu fie vârfurile în care să se lovească navele care vor circula pe acolo. Geamia turcească fusese dinamitată. Am văzut un bătrân care se legase cu lanţuri de un trunchi de copac că nu vroia să plece de-acolo şi au trebuit să vină militarii să taie lanţul şi să-l scoată de acolo. Omul, legat de tradiţii, vânduse toată viaţa salep şi tahân, băuturile insulei. Şi în felul ăsta lărgind această investigaţie, am început să simt reportajul, am început să simt materia şi atunci mi-a venit mai uşor să o aşez pe hârtie. Mai înghiţeam şi câte o găluşcă, câte un lucru neplăcut. De pildă, mi se spune, când eram la Galaţi: „Uite, să te duci în comuna Cuca, că au mai intrat trei oameni în colectivă, gospodăria colectivă” (mai târziu i se spunea cooperativa agricolă de producţie). Şi mă duc eu în comuna Cuca, pe şoselele alea mizerabile de atunci, şi stau de vorbă cu doi dintre cei trei, căci pe cel de-al treilea nu l-am găsit. Şi am dat de un primar cam pişicher şi nişte oameni cam pişicheri şi zic: „Uite, domnule, nu-l găsesc, haide să vedem cum să facem ca să pot să scriu totuşi reportajul”. Şi zice: „Păi e un tip aşa, care are un păr vâlvoi, are o căciulă nu ştiu ce, e un om care a venit de frânghie cu vaca la colectivă şi a spus că ăsta e drumul meu…” Şi se întoarce Ilie Tănăsache la redacţie şi începe să scrie cum a venit omul acela cu vaca de frânghie, cu părul vâlvoi, (că trebuia să-i dai şi o imagine aşa, ca cititorul să vizualizeze imaginea şi să ştie că ai fost acolo), apare reportajul, sunt felicitat de redactorul – şef şi peste trei zile, cioc – cioc la uşă, intră un tip cât dulapul, cu o căciulă ţuguiată. „- Tovarăşul Tănăsache?” „- Tovarăşul Tănăsache.” „- Eu sunt ăla despre care ai scris”. Scoate căciula şi avea o chelie până la Dumnezeu şi o frânghie în mână. Zice: „În sat mi se spune mie Pletosu’ , nu mă supără lucrurile astea, dar acuma ăştia îmi cer să duc vaca, dar eu n-am dus nici o vacă acolo…” Îşi bătuse joc de mine primarul. Uneori mai înghiţeai şi lucruri d-astea… Erau teme neplăcute, dar te învăţau gazetărie, te învăţau să verifici până în pânzele albe. Nu mai spun că erau şi evenimente neplăcute şi uneori dădeai peste nişte interlocutori foarte ciudaţi. Dau un exemplu: eram la „Scînteia” şi vroiam să scriu despre unul care a turnat elicea românească la nave – elicea e o piesă foarte importantă, foarte complicată; foarte puţine ţări din lume toarnă aceste elici – japonezii sunt campioni aici. Şi un om s-a încumetat – Mircea Roibu de pe Şantierul Naval din Galaţi – să facă şi el treaba asta. După lungi cercetări (el era tehnician), ăştia mi-au spus : „Uite, se toarnă elicea, du-te şi asistă le eveniment, fă un reportaj acolo”. Mă duc şi încep predocumentarea. Prin jur, pe la inginerul – şef, până ajung la locul crimei. Şi când ajung la locul crimei, dau de un om teribil de amabil, dar de la care nu puteai să scoţi nimic. Nu puteai să scoţi decât formula siliciului, care l-am băgat aşa, şi trebuie să întoarcem macaraua aşa, nu ştiu cum, pe dos, dar pe mine nu mă interesa asta, nu-mi spunea nimic chestia asta. Eu care nu am fost tare nici la fizică, nici la chimie, nu am putut mare brânză să scot din povestea asta. M-au salvat două lucruri. Unu: că am început să discut cu cei care urmau să participe la eveniment, adică cu turnători (cu cei care au făcut forma aia extraordinară), m-am suit la macaragiu să stau de vorbă cu el, încet – încet, am adunat elementele necesare. M-a mai salvat un fapt: a început turnarea – cam artizanală, pentru că aici trebuia un cuptor mare în care aliajul să se pregătească şi nu aveau aşa ceva. Aveau două cuptoare, şi când terminau dintr-unul unul de cărat se duceau la celalalt, mizerabil. Nu mai spun că s-a petrecut următorul lucru: tot aliajul ăsta degaja gaze în cantităţi enorme, că la un moment dat, oamenii nu mai rezistau. Totuşi, turnarea nu se putea întrerupe, că nu mai făcea masă. Şi şeful cu turnarea, Mircea Roibu, zice: „Mâna pe pietre şi fiecare să spargă geamuri!” Geamurile halei. Şi au început: dă-i cu pietre, dă-i cu piese mici, spărgeau geamurile în veselie, şi unul stătea deoparte, contabilul turnătoriei şi nota „Vasile Nae a spart cinci geamuri, Costache Păpădie – nu ştiu ce”. Ca să îi pună la cheltuieli. Şi se cultiva un anumit tip de reportaj. Unii mai cultivau încă reportajul aşa-zis literar. Care avea farmecul lui. Eu, spre exemplu, citeam cu mare plăcere reportajul literar scris de Traian Coşovei. A scris o carte superbă, care se numea Farmecul Genezei, o carte de reportaje. Dădea drumul unor metafore care ajungeau până la lună. Şi foarte aproape era Ilie Purcaru, care, mai lucid, mai cultivat, după părerea mea, scria tipul de reportaj care vedea omul în mecanismul acesta al devenirii, mereu altceva. Mai era reportajul lui Eugen Mandric, un reportaj avântat, scris cu fineţe şi subtilitate. Şi mai era tipul de reportaj, scris de Paul Everac, care cât e el de rău, de colţos, ei, în reportaj cam în 1980 avea un ciclu de reportaj de câte o pagină, plină de răutăţi, şi aciditate. Descoperea şi lucrurile bune, şi avea unul dintre cele mai acide tonuri.
Care erau temele cele mai îndrăgite?
Temele cele mai îndrăgite erau cele care îmi dădeau posibilitatea să ajung cumva la sufletul omului. Şi lucrul acesta este foarte greu. Să ştiţi că unul dintre obstacolele teribile ale acestei meserii este să reuşeşti să comunici cu omul, să reuşeşti să depăşeşti o barieră. Fiecare avem. Cum vedem pe cineva, eu cred că din start îl credem un intrus şi atunci trebuie să depăşeşti lucrul ăsta. Acesta este examenul după părerea mea. În meseria scrii despre oameni şi ca să scrii despre oameni trebuie să-l obligi pe el să ridice un pic perdeaua, să vezi dincolo de draperie, să vezi ceva, să afli ceva.
Care erau temele cele mai puţin plăcute?
Erau temele pedeapsă – să scrii despre defilare, despre o vizită cu Ceauşescu, care, dacă ar fi existat libertatea să scrii despre ce vezi, ce auzi, ar fi fost fascinant. Era o mare diferenţă între ce era şi ce se scria. Pentru că cenzura nu-ţi dădea voie. Să dau un exemplu. Particip la inaugurarea metroului la sfârşitul anului 1979. Vin cei doi şi alţi miniştrii în jur – eu am scris foarte mult despre metrou, inclusiv o carte, care se numeşte „Operaţiunea Metroul” -. Tunelele astea eu le-am bătut cu piciorul înainte să fie traversate de ramele de metrouri. Şi, hai să dea drumul; la pupitrul de comandă nu era un mecanic, era un inginer întrucât era protocol „0”. – lasă, că mecanicul o să-şi facă cursele lui toată viaţa, aici avem nevoie de un inginer, că dacă se întâmplă ceva, să aibă viteză de reacţie, lucru care s-a şi întâmplat. Şi era tovarăşul, consoarta, inginerul, directorul general al metroului şi la un metru – doi de ei, reporterul. Şi, „Hai, daţi-i drumul!” zice ăl mare. La care cucoana zice „Dacă porneşte…”şi face aşa, „sâc”. „Porneşte” zice ăla. Inginerul apasă pe nişte butoane, nu porneşte. „Sâc, că nu porneşte”, zice ea. El: „O să pornească! Dă-i drumul!” zice către inginer. Apasă din nou şi porneşte în sfârşit şi se întoarce către ea: „Sâc, c-a pornit!” Ei, închipuiţi-vă, că dacă reportajul acesta era început aşa, era citit de toată lumea, cu sufletul la gură! Ca să nu mai spun şi următorul lucru: primul reportaj despre metrou şi despre traseul pregătit pentru prima cursă a stat 6 luni de zile pe şpalt până să intre, pentru că nu a primit aprobare de nu ştiu unde, că întâi să se facă vizita, întâi să se inaugureze şi apoi să se publice, pentru că publicul era dornic sa fie informat despre astfel de lucruri şi mai ales despre construcţia metroului, care era în beneficiul publicului.
Câţi reporteri scriau la un reportaj?
Uneori şi doi şi trei. Paginile de reportaj se scriau pe tronsoane. Eu luam bucata aia, el lua bucata aia, iar apoi se asamblau. Unul dintre noi citea tot şi făcea juste asamblări.

Dacă şi cum se făcea predocumentarea?
Spre deosebire de ceea ce este astăzi, vreau să spun că secţia de documentare de la „Scînteia” era primitivă, şi cu toate astea, era foarte bine pusă la punct. Nu se punea chestiunea respectivă pe calculator, dar erau tăieturi din ziare şi dosare. Spre exemplu, dosare cu date despre Porţile de Fier. Şi aveai acolo tot ce se scrisese despre Porţile de Fier. Ce era esenţial, evident, de la „Gazeta literară”, „Contemporanul”, de la „Scînteia Tineretului”, „România Liberă” şi aşa mai departe. Şi aveai acolo o bază de date teribilă. Sau interviu cu directorul general care dădea şi datele tehnice de care aveai nevoie să le scrii în reportaj ca informaţii pentru cititor. Deci, când mergeai la Porţile de Fier să scrii un reportaj, treceai întâi pe la secţia de documentare şi toate astea le fişai; te scăpa de o muncă de căutare, să nu te mai duci la compartimentul tehnic sau la proiectant şi să-l întrebi :”Nene, ce putere are, câţi megawaţi va produce, câte turbine sunt la partea iugoslavă, câte turbine sunt la partea românească” şi aşa mai departe… Deci, aşa făceai predocumentarea. Şi de aici încolo începea munca ta, să găseşti acele lucruri care să nu se regăsească în dosare. Asta nu înseamnă că copiai. Păi dacă era aşa, nu te mai duceai, dacă copiai. De aici ţâşneau idei şi căutai teren, teritoriul tău de exprimare, de găsire, poate că între timp se adunau şi alte lucruri şi aşa mai departe. Adică, munca asta era obligatorie. Şi se instituise un obicei la ziar în care, temele, mai ales temele mari, se discutau cu colegii, chiar înainte de a pleca. „- Uite, eu mă duc la Baia Mare. Cine a mai fost pe acolo?” „- Cutare.” „- Uite, eu vreau să scriu despre chestia aia. Ce-mi puteţi spune?” „- Păi, dacă ar fi după mine, eu aş lua de la…” Şi aşa, după temperamentul fiecăruia. Paul Anghel spunea: „- Uite, eu aş lua-o din partea ailaltă” – Paul Anghel fiind un mare reporter, nu numai scriitor. Uite, că veni vorba de Paul Anghel, a scris în timpul inundaţiilor din 1972 s-a dus în insula Mare a Brăilei, care era cât p-aci să fie inundată, şi unde ostaşii lucrau zi şi noapte pentru apărarea digului şi a scris un reportaj senzaţional, absolut senzaţional, care s-a numit „Cum e pâinea, soldaţi? Bună, să trăiţi!”
Câte zile de teren făceaţi?
La ziarul din Galaţi, dădeam în fiecare zi un articol, un reportaj, în fiecare zi. La un ziar ca ăsta eşti maşină de scris. Nu e adevărat că într-un oraş mic nu ai subiecte din cauză că nu se întâmplă multe. Nu, tu trebuie să fii mereu în priză. Absolut tot timpul. N-ai încotro. Sunt oameni puţini, trebuie acoperit spaţiul, şi atunci nu era atât de multă reclamă cum este astăzi. Ţin minte că mă duceam în valea oraşului, la docuri, plecam dimineaţa, apoi veneam cu tramvaiul înapoi şi începeam să scriu, în bloc-notes despre ce făceau oamenii acolo, câte nave au intrat, câte au ieşit, ce se descarcă. Şi începeam să scriu încă din tramvai, în jumătate de oră cât făcea tramvaiul, de acolo, din valea oraşului şi până urca în centru, unde era redacţia, reportajul era deja scris în mare parte. La „Scînteia”, făceam cel puţin o săptămână de teren pe lună. Adică două deplasări categoric, apoi veneai în redacţie şi scriai. Vreau să vă spun însă – aici aş face o paranteză – că uneori, cât de aspru era regimul din redacţie (era un regim de disciplină severă), vreau să spun că noi – cel puţin la secţia de „Anchete, Reportaje, Opinii” – aveam şi privilegiul de a ne propune noi înşine temele, cele mai multe teme le propuneam noi, iar uneori, aveam privilegiul de a refuza să scriem ceva. Puteam face aşa ceva. De pildă: eram în concediu medical şi când mă întorc găsesc în redacţie, pe birou, douăsprezece scrisori dintr-o localitate dincolo de Braşov. În ele, o femeie îşi povestea o dramă. De ce mi-a scris mie? Pentru că scrisesem despre un divorţ în urmă cu două – trei luni de zile şi a crezut că eu sunt la secţia „Divorţuri”. Eu nu puteam să rămân insensibil la o salvă de douăsprezece scrisori. Spun „Eu plec să stau de vorbă cu această femeie să văd despre ce este vorba” şi mă duc. Aflu că se recăsătorise cu un colonel, colonelul îşi părăsise familia şi lăsase doi copii, ea îşi părăsise soţul şi un copil. Şi-au găsit marea dragoste şi s-au luat. Ea funcţionară, el colonel. Dar, după doi ani, s-a produs un accident stupid şi ea a rămas paralizată de la mijloc în jos. Şi acum sunt în pragul divorţului. Primul lucru care l-am făcut a fost să merg la judecătorie şi să cer dosarul cu actele de divorţ şi se confirma exact ce era scris în scrisoare. Al doilea lucru, stau de vorbă cu judecătoarea, care îmi spune pur şi simplu în final că aici, dacă cineva e vinovat, atunci este destinul. Începusem deja să-mi formulez un punct de vedere. Mă duc şi sun la uşa apartamentului autoarei celor douăsprezece scrisori. Îmi deschide menajera. Un nivel mediu, un standard mediu de viaţă, o casă destul de îngrijită. De pe hol destul de lung, vine spre mine cineva în cărucior. „Aprinde lumina!” zice ea menajerei. Şi am văzut o femeie de o frumuseţe absolut răpitoare! M-a blocat. Stau de vorbă cu ea şi constat că de fapt era o femeie stresată, înnebunită, chiar ajunsă in pragul paranoiei, pentru că ea fusese funcţionară, răsfăţată de viaţă pentru frumuseţile ei probabil, şi pentru calităţile ei, iar acuma trăia drama acestei închisori ce se numea scaunul cu rotile – care e drama unei vieţi imposibile. Adică ceea ce fusese înainte normal, devenise acuma anormal. Şi de o suspiciune fantastică. „Uite, de trei minute trebuia să vină soţul şi nu a venit!” – şi soţul nu venea pentru că-i dădusem eu telefon că o sa mă duc la el la unitate -. Dar nici nu putea fi de condamnat, şi îşi putea închipui orice, că soţul face absolut orice, avându-se în vedere situaţia ei .Mă duc şi stau de vorbă şi cu soţul ei, care îmi spune acelaşi lucru, nu o învinovăţea absolut deloc, dar ea ceruse divorţul pentru că nu mai putea să stea în starea asta de ezitare, de nesiguranţă, închipuindu-şi că soţul ei, totuşi un om la 40 de ani, va căuta să-şi ducă şi o viaţă extraconjugală. Dar nu el depusese actele de divorţ. La plecare mă întreabă: „O să scrieţi despre asta?” La care eu spun „Nu ştiu”. Vin la redacţie, aşez lucrurile cap la cap şi spun: „Fraţilor, nu voi scrie!” Au sărit cu gura pe mine vreo trei inşi., vreo doi nu. „Trebuie sa scrii! E o dramă, e o chestie, din asta poţi să extragi idei moralizatoare!” Şi zic: „- Nu scriu.” „- De ce?” „- Aici este un teren de cicatrici, poate timpul le va închide. Dacă eu voi scrie, de partea cui sa fiu? Dacă o sa scriu, voi agrava aceste cicatrici. Nu pot să scriu. Nu pot.” Şi n-am scris. În schimb, temele cerute de partid nu aveai cum să le refuzi. Păi, dacă spunea „Du-te că a fost decorat cu titlu de erou al muncii socialiste preşedintele cooperativei din Smeieni şi fă un interviu cu el, pentru că peste câteva zile o să meargă tovarăşul şi o să facă o vizită”, te duceai şi scriai. Asta era una dintre temele la care puteai să scrii cu foarte multă plăcere, zic eu.
Unde scriaţi reportajul?
Reportajul îl scriam acasă, uneori direct la maşina de scris, o maşină de scris cehă „Continental”, pe care am primit-o ca premiu la un concurs de publicistică.
Maşinile de scris aveau un regim aparte pe vremea aceea…
Da, atunci dădeam probe de claviatură, adică scriam un text pe care îl dădeam la miliţie în fiecare an. Maşinile erau inventariate. Motivul era să nu facem afişe împotriva regimului, împotriva conducătorilor. Şi dacă erai înregistrat şi aveai amprenta, mostra acolo, undeva., se putea afla cine la ce maşină a scris. „La maşina lui Tănăsache.” „Hai acasă la Tănăsache să vedem.”
Care era regimul ilustraţiilor?
Fotoreporterii se ocupau de asta, eu nu. Eu am făcut fotografii, dar puţine. Eu nu sunt grozav de priceput la tehnici din astea. Eu le spuneam unde am fost, care e părerea mea şi uneori acceptau, uneori nu.
Era o greutate să fii reporter?
Era o greutate să fii reporter din următorul motiv: ca reporter îţi trebuie în primul rând o rezistenţă fizică, fără exagerare. Nu uitaţi că uneori schimbam un tren cu altul, scriam şi când mergeam pe teren, când ni se spunea: „Să vii cu reportajul scris că intră pentru a doua zi.” Şi dădeai reportajul. „Şi acum te duci la Baia – Mare, te urci în avion că e o chestie acolo despre care trebuie să scrii.”. Festivalul creatorilor de măşti sau spunea: „E ziua Cehoslovaciei, ţi s-a pus viza pe paşaport (că noi nu aveam paşaportul la noi). Transmiţi un reportaj de la ambasadă.” Secţia asta era o secţie de elită, fusese condusă de Dumitru Popescu „Dumnezeu” – fostul redactor – şef al „Scânteii”, Dumitru Popescu, cel care a scris Pumnul şi palma.
Erau locuri predilecte pentru reportaje?
Eu prin întrebarea aceasta înţeleg dacă te duceai cu mai multă plăcere într-un loc sau nu. Eu de regulă mă duceam cu foarte multă plăcere în siderurgie, mă simţeam atras, pentru că – atunci când lucram la ziarul din Galaţi începuse masiv construcţia combinatului de acolo „Sidex” şi acolo aveam tot echipamentul, cască, cizme – că erau nişte noroaie îngrozitoare – şi mă legasem foarte tare de domeniul acesta, îmi plăcea foarte mult şi mă duceam cu foarte mare plăcere.
Erau însă şi locuri unde nu mă duceam cu plăcere. De pildă la Craiova. Când era vorba, am fost acolo pentru două anchete şi după aia am refuzat să mă mai duc. Împotriva tuturor evidenţelor, era foarte greu să accepte ei nişte lucruri pe care le criticam. Şi te reclamau până la Dumnezeu. De două ori am avut semnătura interzisă pe chestia asta şi am refuzat să mă mai duc acolo. Se ducea altcineva în locul meu. Tot în legătură cu reportajele, să vă mai spun ceva. În Gazeta Literară a anilor ‘57 cred, eu zic că s-a publicat cel mai bun reportaj de după război, se numea „Cancer”. George Radu Chirovici s-a internat la secţia de canceroşi, trei zile. Două pagini absolut cutremurătoare. A fost o vreme când „Scînteia Tineretului” a avut cea mai bună echipă de reporteri. Închipuiţi-vă că acolo lucra Eugen Mandric, Cosaşu, Ilie Purcaru, Ştefan Iureş, Nicolae Ţic. Bătea „Scînteia” la reportaje într-o vreme.
Ce era interzis „de spus” în reportaje?
Tot ce era interzis de spus în alte împrejurări. V-am spus cu metroul. Era interzis să scrii despre chestia aia, deşi aia ar fi fost sarea şi piperul, ar fi dat savoare în altă situaţie. Funcţiona cenzura cumplit. Erau lucruri tabu, inclusiv exprimări care să nu conducă la nu ştiu ce. De pildă, o temă interzisă să scrii despre alimentara., despre coada de la alimentara. De pildă, cu carnea, cu puii, cu adidaşii. Astea erau teme interzise din capul locului, dar funcţiona foarte bine şi autocenzura. Adică ştiai din capul locului că baţi la porţi închise şi că nu are rost să-ţi baţi capul. Nu te apucai şi nu scriai. De pildă, scriai un reportaj şi te duceai într-o hală, unde era frig, cuvântul ger nici nu trebuia pomenit în reportaj, fiindcă făcea aluzie şi la gerul din locuinţe.
Care era atitudinea oamenilor în reportaje? (directori, secretari de partid)
Ziaristul era un om destul de temut. Se crede că numai astăzi ziaristul este de temut, însă şi atunci era. Să dau un exemplu. Merg odată la uzina „Progresul” care făcea excavatoare la Brăila. Şi am găsit acolo nişte nereguli la turnătorie. Nu ştiu cum s-a telefonat până la secretarul de partid şi sunt invitat să ies afară din uzină, pe motiv că de ce nu m-am dus întâi acolo, la el. Sau la director. Şi am plecat. Am intrat pe altă poartă, m-am dus şi mi-am continuat documentarea, după care m-am dus la ei. Aproape că m-au rugat să nu scot un cuvânt despre cele ce am văzut. Şi-au cerut scuze şi apoi, când le-am spus despre ce am găsit, – noi le spuneam când găseam nereguli: uite, am găsit cutare, cutare şi noi o să criticăm faptul ăsta – n-au ştiut cum să îmbuneze lucrurile, cum să găsim o formulă de compromis.
Dintre reportajele scrise de dvs., câte vedeau lumina tiparului?
Eu cred că în cei 18 ani de zile cât lucrasem la „Scînteia”, – nu mai vorbesc de dincolo, că acolo se publica şi ce nu scriam, pentru că aveau nevoie de material, nu cred că am avut trei reportaje respinse. În 18 ani. Şi nu atât respinse, cât depăşeau termenul de rezistenţă, că uneori se îngrămădeau; iar redacţia de la „Scînteia” avea pe vremea aia vreo 200 de oameni – o armată.
Reportajele scrise de dvs. apăreau cu textul nemodificat?
Nu cred că există articol în gazetărie care să nu sufere şi unele modificări. Nu cred. Pentru că atunci era un întreg traseu al reportajului: autor, şeful secţiei care citea (şi care avea dreptul să spună: „Uite, aici trebuie făcut aşa…” – deci îndruma, iar eu întotdeauna mă prezentam cu un număr de câte trei – patru titluri posibile, nu câte unul singur), redactorul – şef adjunct şi citea şi cel care răspundea de gazetă pentru numărul care urma să apară şi toţi aveau dreptul să-ţi propună modificarea.
Aţi avut de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?
Da. Am scris un reportaj despre cum se construia staţia de metrou de la Aviatorilor. Şi, între altele, am spus că va avea atâtea ieşiri, şi am pomenit şi despre ieşirea care urma să se facă spre Parcul Herăstrău. De ieşirea aceea se discutase, până să apară reportajul, să nu se mai facă, deoarece sunt cheltuieli mari. Dar se discutase undeva la nivel înalt. Dar eu nu am ştiut asta. Şi a apărut reportajul despre aceste locuri de acces în metrou sau ieşire. Şi a intervenit cel care răspundea din partea guvernului la redactorul – şef, că de ce „Scînteia” a scris împotriva deciziilor luate la nivel înalt. Şi am avut trei luni de zile interzisă semnătura. Asta însemna că articolele apăreau sub pseudonim. Şi vreau să spun că după 1989, drumul spre acces spre metrou s-a făcut. Şi am mai avut o situaţie, dar asta e mai nostimă. Am fost la o înmormântare la Cimitirul Bellu, şi acolo, întâmplător, cum e viaţa – viaţa îţi oferă de toate, pe tavă, la urma urmei – doi bătrâni care se certau ca chiorii. Amândoi aveau vreo optzeci şi ceva de ani şi se certau pe un loc. Unul îşi făcuse cavou aici, iar celălalt alături. Şi unul spune că ala a intrat cu 2 cm pe teritoriul cavoului lui, iar celălalt spunea invers. Ei aveau şi numele trecut pe cruci. Vreau să spun că – pare macabru – au proces şi la judecătoria sectorului 3. Şi într-o zi, când mergeam la judecătorie – căci găseam multe subiecte în sala de judecătorie, mai ales pentru anchete -, îmi notasem de pe cruce şi numele celor doi bătrâni şi întreb de ei. La care judecătoarea îmi zice „- Vai, domnule Tănăsache, păi să ştiţi ca ăştia au 27 de procese!” „- Ei, nu se poate, zic.” „- Ba da, se poate. Şi toate pe locul de veci. Odată că unul i-a dat în cap cu borcanul de iaurt, că unul i-a rupt floarea, odată că unul i-a stricat gardul…„- Vreau să le văd pe toate zic.” Iau dosarele şi ce să fac? Hai fac un pamflet. Nu chiar un reportaj, ci un pamflet. Scriu şi apare în pagina de etică. Peste vreo două săptămâni sunt chemat la redactorul – şef., care mă întreabă despre ce-am făcut cu cei doi. Şi i-am povestit tot. Am aflat că a ieşit un scandal monstru. Cauza: S-au dus la vânătoare ăi mari, undeva pe la Harghita, Covasna, Ceauşescu şi cu cucoana, însoţiţi de doi subalterni, locotenenţi de-ai lor, care îl turnau pe secretarul cu probleme de propagandă cu orice prilej. Şi ce le-a dat prin cap? (Pamfletul meu a fost reprodus la Europa Liberă, pus sub o explicaţie: În România nu există dreptul procesual, că cetăţeanul democrat poate să dea de 100 de ori pe altul în judecată, pe când în România, ce dacă au 27 de procese? Regimul încalcă libertatea cetăţeanului…) Cei doi îi suflă la ureche lui Ceauşescu, că „Uitaţi cu ce se ocupă „Scînteia”. Şi asta numai ca să-i creeze probleme secretarului axat pe probleme de propagandă. Iar redactorul – şef îmi spune: „Asta e situaţia, trebuie să te ascundem o vreme, o lună, două luni de zile, că au cerut să fii dat afară.” Şi redactorul –şef, cu care eram în nişte relaţii excelente, m-a ascuns trei luni sub pseudonim.