Cazinoul zace. În părăsire. În uitare. De timp și de oameni. Acum nu a mai rămas din el nimic altceva decât o clădire care a fost. Despre viitorul acestui monument de arhitectură, un adevărat Titanic arhitectonic, cu formele sale curbilinii şi ornamentele inspirate din fauna, flora şi heraldica marină, nu se știe nimic – nici ce va deveni și nici când se va schimba situația în care se află acum. Însă degradarea lui doare. Senzația durerii devine fizică, depășind-o pe cea sufletească.
Legenda spune că el ar fi fost construit de către un navigator care a avut o fată ce a murit la o vârstă fragedă. Astfel, el ar fi ridicat Cazinoul pentru tineri, ca ei să se distreze aşa cum fiica lui nu a mai apucat. Se mai spune că, dacă priveşti Cazinoul de sus, el ar avea forma unui dric, iar ferestrele ar avea forma unui mormânt. Se mai spune că, dacă te uiţi atent la uşa de la intrare, se pot observa două capete de berbec (ornament ce se afla pe dricurile de demult).
Pașii care trec pragul Cazinoului se aud cu ecou pretutindeni – în foaierul imens, în sălile pustii, cu pereții scorojiți. Aici, în sălile de jocuri de noroc, unde se câștigau (dar și mai des se pierdeau) averi colosale, domnește pustiul și mizeria. Tăcerea mormântală este întreruptă doar de gânguritul porumbeilor – singurii ce își fac aici veacul. Amorțeala și praful sunt împrăștiate de fâlfâitul aripilor – porumbeii se dezmorțesc, luându-și zborul de pe candelabrul impunător, care se mișcă alene. Își caută refugiul spre tavan, în colțuri întunecate, unde și-au făcut cuiburi în nișe formate în plafonul crăpat.
Aici, în Cazinoul unde pe vremuri, luxul era atotstăpânitor și doar cei bogați aveau acces în această lume a privilegiaților, unde ținuta de seară era obligatorie, unde sunetul pianului străbătea vitraliile și își trimitea acordurile muzicale departe în noapte, peste crestele albe ale valurilor, domnește tăcerea și opulența mizeriei. Podelele pe care treceau tocurile doamnelor sunt acoperite acum de covoare impunătoare de găinaț.
Pereții sunt scorojiți, vopseaua este sărită, așchii din tocurile ușilor stau să se desprindă. Ornamentaţiile sculpturale exteriore, dar şi interioare, care fac numeroase referinţe la motive florale şi decorative inspirate de fauna marină, precum și notele arhitecturale sunt distruse de timp; tencuiala este căzută, coloanele sprijină un plafon distrus, cu locuri goale, unele mascate cu cartoane; arhitectura a primit într-un mod nemilos uitarea timpului și neglijența oamenilor; geamuri și vitralii sunt sparte, o bucată de geam s-a desprins și stă să cadă printre fulgii împrăștiați pe jos; oglinzile în care se reflectă distrugerea, degradarea, crăpăturile, primesc interesante jocuri de umbră şi lumină, de prezent și trecut.
Acesta este acum Cazinoul Constanța, sau mai bine zis, doar atâta a mai rămas din el, dintr-o mărturie a unor vremuri demult apuse, a vremurilor în care imaginile doamnelor în rochii de seară și ai domnilor îmbrăcați în fracuri, alunecau de-a lungul oglinzilor, în sclipirea feerică a candelabrelor, ca într-un joc amețitor.
În ciuda deteriorării, în holurile principale se mai pot observa deocamdată elemente originale de decorațiuni, precum şi la scara monumentală ce face legătura între cele două niveluri ale clădirii. Deocamdată. Deasupra scării tronează un candelabru impresionant, înalt de circa 5-6 metri şi de aproximativ o tonă greutate. Luminile sale, acum stinse, păstrează intact în Cazinou întunericul pe timpul nopții…
Porumbeii se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi în sala cea mare, în sala de spectacole (aflată la etaj), ce arată ca după o furtună. Pe scenă, cortina grea, îmbâcsită de praf, așteaptă în zadar să se ridice. Unde ar fi trebuit să se afle fotoliile odinioară, acum nu a mai rămas nimic, sala este complet goală. În partea stângă a sălii se află un uriaș vitraliu care este acum spart, iar pe peretele opus sunt reprezentate cele 12 zodii, flancate de o corabie ce plutește, pictată, spre depărtări albastre.
Candelabrul impunător se mișcă ușor când este atins de zecile de porumbei ce și-au găsit refugiu printre cristalele înțesate de pânze de păianjeni. Porumbeii sunt singurii spectatori ai acestei reprezentații dezolante. Fâlfâitul aripilor nu reprezintă altceva decât ecoul unor aplauze îndepărtate. Spectacolul bogăției s-a sfârșit demult, iar scena este acum pustie. Un porumbel zace mort lângă scenă, cu aripile strânse… Este o imagine îngrozitor de dureroasă. Nu poate fi descrisă în cuvinte senzația pe care o ai când îți dorești să părăsești cât mai repede acest locaș sinistru – senzație de sufocare, de revoltă, de deprimare… Se pare că un blestem greu a căzut peste acest edificiu, considerat un loc al pierzaniei, în care s-au irosit atâtea averi și vieți… Sub semnul blestemului stă istoria Cazinoului, în care sunt ascunse numeroase drame, pasiuni, tragedii, deseori, cei ruinaţi la jocurile de noroc sfârşind în valurile întunecate ale mării…
La subsol, pe vremuri, se aflau carmangeria, bucătăria, încăperea generatoarelor de curent… Acum totul este cufundat complet în beznă. Aerul este înăbușitor. În întunericul de smoală se aude numai zgomotul valurilor izbindu-se de stânci. ”Fantome sunt?” îl întreb pe paznicul Cazinoului, care a acceptat să ne fie și ghid pentru scurt timp. ”Noaptea. Aici sunt 17, iar la Acvariu, 12. Dar nu ne deranjează. Însă singur în subsol nu vin” – a spus, mai în glumă, mai în serios, paznicul Cazinoului. Trecem pe lângă un munte de sticle goale, pe lângă țevi mâncate de rugină, pășim cu grijă dintr-o încăpere într-alta. Mă simt ca în labirintul lui Minos. Lumina slabă proiectează umbrele arcadelor pe pereții unde apa se infiltrează. Într-o încăpere descoperim aruncate pe jos hârtii îngălbenite, un morman de ziare arse, o masă ruginită… Ne strecurăm printre bucăți desprinse din tavan… Iar valurile se aud în continuare lovindu-se de stânci, la lumina soarelui. La aer.
Afară, pe terasa cu deschidere la malul mării, terasă ce reprezenta locul preferat de întâlnire al turiştilor şi a elitei constănţene, nu se mai plimbă acum nimeni. Balustrada, biciuită de briza mării, este mâncată de rugină. Pe terasa Cazinoului accesul este interzis.
Strălucirea de altădată a Cazinoului a căzut pradă indiferenței oamenilor și a trecerii nemiloase a timpului – dușmanii neînduplecați ai acestui monument istoric, emblemă a orașului Constanța.
Istoricul Cazinoului Constanța
Cuvântul cazinou este de origine italiană şi se asociază cu o casă de dimensiuni reduse – casini – unde se întâlneau cei bogaţi, iar prima casa oficială de jocuri de noroc și-a deschis porţile la Veneţia, în anul 1626. Sumele câștigate aici erau fabuloase, iar tentația câștigului de pe urma norocoșilor nu a întârziat să apară. Drept urmare, de-a lungul canalelor s-a format o adevărată rețea de hoți și asasini care își pândeau victimele după ce acestea părăseau localul. Infractorii nu acționau singuri, ei având complici atât printre jucători, cât și printre angajații cazinoului.
De-a lungul timpului, termenul de cazinou a avut mai multe sensuri până a ajuns la cel de astăzi, cunoscut de întreaga lume. La început, un cazinou desemna un stabiliment unde se desfășurau mai multe tipuri de activități, incluzând și jocurile de noroc. Deși originea exactă a jocurilor de noroc este necunoscută, într-o măsură mai mare sau mai mică, jocurile de noroc erau practicate de către toate civilizațiile, în diverse etape ale evoluției lor.
Alice in WonderNet 